Ce se mai aude cu integrarea europeană?

 

Cotidian Naţional Nr.200846 din 14 martie 2008 

În numărul din luna martie a.c., una dintre cele mai titrate publicaţii din R. Moldova, care se ocupă cu VIP-urile locale şi nu numai, tipăreşte un interviu cu un ambasador occidental la Chişinău. Nimic spectaculos aici. Numai că titlul interviului este, nici mai mult, nici mai puţin, „O integrare rapidă în Europa nu este în interesul Moldovei…”. Cum aşa, îţi vine să exclami? De când această schimbare explicită de picior la reprezentanţii Europei?    

Iar când această afirmaţie o face ambasadorul unei ţări care s-a declarat - şi a fost acreditată explicit la Chişinău în acest sens – drept partenerul principal al R. Moldova pentru integrarea europeană, lucrurile devin semnificative. Iar dacă adăugăm aici răspunsul domnului Mihály Bayer, ambasadorul Ungariei în R. Moldova, căci despre el este vorba, la întrebarea „când credeţi că va fi gata R. Moldova pentru integrare”: „…poate niciodată, poate peste 15-20 de ani”,

Trârâşenii Comuniste

isprăvilor bolşevice

 Alexandru Horaţiu Frişcu  

89 de ani de când Rusia bolşevică a trecut la calendarul nou, gregorian. Acest lucru a dorit să-l facă atunci şi Biserica Ortodoxă Rusă. Patriarhul Tihon s-a dus la Lenin să-i ceară acceptul. Menţionăm că, deşi Biserica era declarată separată de stat, ea nu putea lua o decizie importantă fără permisiunea demolatorilor ei. Atunci, ateistul number one i-a răspuns Patriarhului cu cinismul care-l caracteriza: „Să-i lăsăm pe credincioşi mai întâi să sărbătorească Anul Nou, să mănânce şi să bea bine şi pe urmă să-şi vadă de Crăciunul lor”.

Problema identitatii nationale - cruce vesnic dusa de basarabeni

“Că acestu nume moldovan ieste de pre apa Moldovei (…) iară acela carele este vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân’”      

(Miron Costin)

Problema „moldovenismului” este mai veche decat isi imagineaza unii, totusi din toate timpurile s-a incercat luminarea poporului si aceste incercari nu au fost zadarnice. Congresul invatatorilor din Basarabia (25-28 mai 1917) este unul dintre acele evenimente de importanta majora pentru locuitorii Basarabiei, astfel incat acesta a reprezentat o contopire a tuturor ideilor unioniste din acea vreme, reusind sa explice termenul de „moldovean” celor prezenti la for. In cadrul acestui congres au participat circa 250 de invatatori. Multi dintre ei nu cunosteau istoria romanilor. Cand Paul Gore s-a adresat de la tribuna cu cuvintele „Frati romani”, unii invatatori l-au intrerupt: „Nu suntem romani, ci moldoveni”.

A colaborat ciocârlia cu KGB-ul? (II)

(Cum să transformăm mitingul în dezbateri)

 

 

Constantin Tănase

 

 

Din cele spuse în numărul de ieri nu trebuie să se înţeleagă că aş fi împotriva întâlnirilor duminicale din scuarul Operei. Dimpotrivă, trebuie găsite forme şi metode care să le facă şi mai interesante.

Obiectivele anului politic 2008 - aceasta este tema anunţată pentru dezbaterile publice de duminică, 17 februarie. Să sperăm că de data aceasta va fi altfel, că cei care vor ieşi la microfon nu se vor limita doar la a „combate adânc” comunismul, nu numai vor citi temele făcute acasă, ci, efectiv, vor dezbate problema cu argumente pro şi contra.

Părerea mea e că obiectivul politic de principiu al anului 2008 îl constituie identificarea de către partidele politice a unor idei comune în privinţa cărora s-ar putea realiza un larg consens naţional. Există câteva idei, principii fundamentale comune, care i-ar uni pe toţi alegătorii, sau măcar pe o bună parte a lor, indiferent de simpatii şi antipatii politice, ideologice, religioase ş.a.m.d. Să revenim aici la cele „zece puncte”, formulate acum două săptămâni. Neîndoios, foarte puţine partide pot „face faţă” tuturor celor „zece puncte”; acestea ar putea servi ca punct de plecare pentru formularea unor idei mai generale, acceptate de un număr cât mai mare de partide (alegători).

De regulă, partidele vin în faţa alegătorilor cu aşa-numitele programe electorale, o adunătură de teze populiste pe care le citesc foarte puţini. Aceste programe conţin promisiuni fanteziste, fără vreo acoperire financiară, considerându-se că un program electoral e cu atât mai bun cu cât e mai mincinos. Ajungând în parlament, partidele uită de programele lor electorale, justificându-se foarte elegant prin aceea că nu-şi pot realiza promisiunile deoarece nu au obţinut majoritatea. Şi iată aşa, trec din parlament în parlament, la limita pragului electoral, deputaţii simţindu-se foarte bine că nu au majoritatea şi nu poartă nicio răspundere.

Astfel, este vital necesară restabilirea încrederii alegătorilor în programele şi promisiunile electorale ale partidelor. Adică, implicit, e necesară restabilirea încrederii electoratului în partidele politice. În această ordine de idei, aş propune pentru duminică spre dezbatere publică următoarea chestiune: modificarea Legii partidelor şi limitarea doar la două mandate consecutive a funcţiei de preşedinte de partid. Propunerea dată ar putea stârni multe discuţii, dar de aceea şi vorbim despre dezbateri publice, ca să discutăm, nu să strigăm „Ura!” şi să aplaudăm. Toată lumea este de acord că e necesară reformarea clasei politice. Primul pas în această direcţie ar fi democratizarea vieţii interne a partidelor prin neadmiterea apariţiei în fruntea lor a unor mici şi îmbătrâniţi dictatori, fapt ce ar permite un aflux de sânge tânăr în conducerile partidelor.

Discutarea unor asemenea probleme ne-ar putea duce spre identificarea ideilor ce ar permite realizarea unui larg consens naţional în câteva probleme vitale. Sunt gata partidele pentru o asemenea discuţie?

http://www.timpul.md/Rubric.asp?idIssue=710&idRubric=7322

Moldova Mare

Ieri am discutat despre crearea Moldovei Mari! Articolele lui Gheorghe Sima din „Kommersant Plus”, apoi ale lui Dormian Batevânt din „Homomedia Minus” au bulversat salonul nostru ca un Ferrari roşu intrat în mijlocul unei cirezi de boi încă nejugăniţi. Să luăm de la Ucraina nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, iar de la România toată Moldova până la Milcov, şi să facem o Moldovă Mare – este un scop măreţ căruia merită să i te consacri partaim!

„Rusia îl are pe Globa, România o are pe Elodia, iar noi îi avem pe Sima şi pe Batevânt!” – strigă sanitara Vera. „A venit şi pe strada noastră praznicul! – triumfă Colesovnazadov. – Să distrugem Ucraina, acest stat artificial de mâncători de slănină, care au îndrăzneala să nu întoarcă Crimeea Rusiei!” „Noi suntem moldoveni identitari şi trebuie să visăm la o Moldovă Mare” – interveni Sobcor. – Să nu nimicim cu scepticismul nostru lăstarii visului naţional, să le permitem să devină copaci. Să fondăm din ei o livadă, ca să avem ce exporta, căci balanţa comercială e înclinată periculos de partea importurilor! Dar trebuie să ne grăbim, căci oreionul românizării se extinde cu viteză macdonaldică.” „Crimeea e a tătarilor! – replică Scurtoi. - Să-i trimitem pe Sima şi Batevânt la război cu Ucraina şi cu NATO!” „Mama lui Ştefan cel Mare a fost olteancă, iar Vlad Ţepeş era văr cu el, de ce să lăsăm teritoriile noastre în mâinile românilor? Să ocupăm toată România! Eu am o idee cum s-o cucerim fără război! – anunţă statistepaniucian Cozonac. „Să facem Republica Moldova atractivă!” – interveni liceana Ala. „Asta ar lua încă vreo două mii de ani. Nu e timp de pierdut. Ideea mea e să ne unim cu România, s-o moldovenizăm, apoi să pornim, împreună cu NATO, împotriva Ucrainei! Trebuie să ne unim urgent, ca să împiedicăm intrarea Ucrainei în NATO!” „Să strângem în cleşte Ucraina mazepiană! – strigă Colesovnazadov. - Trăiască frăţia moldo-rusă!”

„Mie îmi plac tare poeziile lui Eminescu „Pe lângă plopii fără soţ” şi „Sara pe deal”- spuse, nitam-nisam, liceana Ala. „Fără Eminescu şi compania! Fără Caragiale, Brâncuşi etcetera! Noi avem identitate proprie, Eminescu ne face români!”, - explică Sobcor. „Nu împrumutăm de la români! Clasicii noştri purmoldoveni nu-s mai răi: Mospan, Canna, Barski, Kutcoveţki…- enumeră sanitara Vera”
„Măi băieţi, îmi plânge inima când îmi amintesc că sabia lui Ştefan cel Mare îi la turci. Noi trebuie să luăm sabia lui Ştefan cel Mare de la turci! Noi trebuie să ne răzbunăm pe turci şi atunci am să mor liniştit!” – plânse moş Dumitru. „Pe turci şi pe tătaro-mongoli să ne răzbunăm, - strigă Colesovnazadov. Mergem spre Mongolia, apoi ne întoarcem să-i învăţăm minte pe turci!” „Ai uitat de tătari! – menţionă Cozonac. - Mai întâi să atacăm Rusia, pentru că a anexat Basarabia. Dacă nu ne anexa, noi eram în Moldova Mare şi atacam Ucraina, pentru că ne-a luat Sudul şi Nordul.” „Să mulţumim Rusiei că ne-a ocupat şi ne-a dat identitate. Acum trebuie să le-o transmitem şi moldovenilor care au rămas liberi, fiindcă Rusia nu i-a putut ocupa!” – se pronunţă Sobcor. „Atacăm Mongolia, apoi atacăm China, prea se întăreşte ea. O să ne îngălbenească pe toţi, se înmulţesc ca şobolanii şi invadează Siberia!” – se entuziasmă Colesovnazadov. „Nu atacaţi China, măi băieţi, ascultaţi-mă pe mine… Toate imperiile au căzut, da’ ea nu cade!” – avertiză moş Dumitru. „Să atacăm! – insistă Colesovnazadov. „Să atacăm, nu-i timp de pierdut!” – strigă Caltânăr, fluturându-şi cravata portocalie pătată cu suc de roşii. „Să nu atacăm China! Partidul nostru prieteneşte cu partidul comunist chinez”, - spuse sanitara Vera, proaspătă membră a PCRM. „Să atacăm!”…

În momentul acesta intră dl Stuh şi, aflând că avem de gând să atacăm China, porunci să ni se administreze câte o doză dublă de laxativ. În closet, era murdar şi rece şi, ca întotdeauna, lipsea hârtia igienică. Aşa că elanul nostru expan-sionist se stinse ca un opaiţ în noaptea istoriei integrate.

Acuma stau şi mă gândesc: nu degeaba a spus cronicarul că ne aflăm în calea tuturor răutăţilor. Am descoperit în sfârşit, graţie comuniştilor, zăcământul propriei identităţi ştefancelmarice, dar la ce ne foloseşte, dacă nu dispunem de hârtie igienică şi de scaune la capete…

Al vostru parizer-cravatier şi gâtlegător isteţ, miorcreţos, Ion Buraga

http://www.jurnal.md/article/5317/

Bogat şi sărac: O identitate politică ruso-românească?

autor: Petru BOGATU

Descurajaţi de absenţa unor informaţii mai de Doamne ajută despre scurta întâlnire de la Moscova dintre Vladimir Putin şi Vladimir Voronin, comentatorii şi reprezentanţii opoziţiei de la noi constată cu amărăciune sau chiar cu o îngrijorare prost ascunsă că subiectul discuţiilor purtate de cei doi preşedinţi rămâne un mister. Iar misterele, inclusiv cele politice, precum se ştie, stârnesc speculaţii, utopii şi suspiciuni de tot felul.

În plus, secretul întreţinut cu bună ştiinţă conferă evenimentului adesea o valoare exagerată. Îi dă un farmec enigmatic, deşi în realitate acesta nu-i decât moare de varză. Aşa s-a întâmplat şi cu vizita lui Voronin în capitala Rusiei care a provocat la Chişinău mare agitaţie. Unii avertizează precum că mâine am putea să ne trezim cu un nou memorandum Kozak-2 sau chiar Kozak-3. Alţii, dimpotrivă, consideră că rezultatele întrevederii dintre liderul de la Kremlin şi cel de la Chişinău au fost sub aşteptările ambelor părţi. Iată de ce prin discreţia unor comunicate de presă extrem de lapidare s-a încercat, de fapt,  muşamalizarea unui eşec.

Or, tăcerea pe care o păstrează doi actori politici după ce s-au întreţinut îndărătul unor uşi închise nu-i neapărat un semn că ei ar avea ceva de ascuns. Nu-i exclus ca aceştia chiar să nu aibă nimic de spus. Iată de ce noi nu vom încerca să ghicim conţinutul taifasului Voronin-Putin. O atare scormonire, ce-i drept, poate să producă nişte desfătări intelectuale sau satisfacţii fiziologice. Sub aspect practic, însă, respectivul exerciţiu nu are nici un rost. De ce? Pentru că la ora actuală nicio tranzacţie politică semnificativă între Putin şi Voronin nu este cu putinţă. Nici pe tema transnistreană, nici pe oricare alta. Şi asta din câteva motive evidente.
În primul rând, Voronin astăzi nu are nici timp, nici forţă politică pentru a bulversa într-un an de zile sistemul constituţional de la noi de aşa manieră încât să-l modeleze după gustul şi interesul Tiraspolului şi, deci, al Moscovei.

În al doilea rând, Transnistria, ca şi Abhazia şi Osetia de Sud, de altfel, sunt nişte aşi pe care Kremlinul preferă să-i ţină deocamdată în mânecă pentru a descuraja astfel tentativele occidentale de recunoaştere internaţională a ţinutului Kosovo. Atâta timp cât problema teritoriului separatist cu populaţie preponderent albaneză din Serbia ţine în priză întreaga lume, Rusia nu va face mişcări bruşte în regiunile rebele din spaţiul CSI.

 În al treilea rând, la primăvară în capitala României va avea lor o istorică reuniune a Alianţei Nord-Atlantice care, se pare, va integra în NATO Ucraina şi Georgia. În aceste împrejurări, SUA şi UE nu vor permite nici în ruptul capului „soluţionarea chestiunii transnistrene” după scenariul Moscovei, întrucât ar crea un nou Kaliningrad de la Prut până dincolo de Nistru, periclitând şi devalorizând extinderea euroatlantică spre Est.

Şi în fine, dar nicidecum în ultimul rând, crearea unui stat bicefal în Republica Moldova prin cumularea entităţii etnoculturale româneşti din Basarabia cu epava erzaţului de societate postsovietică din stânga Nistrului, orientată exclusiv şi obsesiv spre fosta metropolă, este pur şi simplu imposibilă. În principiu, astfel de construcţii pot să apară, desigur. În condiţii geopolitice favorabile, ele au chiar şansa să reziste în timp. Asta s-a întâmplat, de exemplu, cu Belgia la începutul secolului al XIX-lea. În prezent, însă, situaţia internaţională este categoric ostilă unui astfel de proiect. Azi există o rivalitate între valorile politice şi culturale româneşti, pe de o parte, şi cele ruseşti, pe de alta. E o stare absolut firească în actuala conjunctură politică. O astfel de adversitate, bunăoară, sare în ochi la tot pasul în ţările baltice, dar şi în relaţia dintre arealul cultural-lingvistic polonez şi cel rusesc.

Astfel stând lucrurile, o virtuală identitate politică româno-rusă, chit că sub stindardul moldovenismului, nu-i decât o struţocămilă năstruşnică. Aceasta ar putea supravieţui numai în coşmarurile care bântuiesc din când în când populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului.

http://www.jurnal.md/article/5189/