ianuarie 7, 2011
Unionismul salvator sau integrarea de după colţ
La capătul lui 2007 cunoşteam un grup mic de oameni care se reunea într-o cămară dintr-o clădire veche de prin centrul Chişinăului şi a cărui conducător vocifera insistent în aprilie 2009 că moldovenii nu au nevoie de instituţii de guvernământ pentru că acestea există la Bucureşti. În mod evident, reacţiile protestatarilor au fost unele majoritar aprobatoare, exaltaţi fiind de imaginea unor instituţii statale care deveniseră timp de 8 ani lesne de confundat cu dictatura unui singur partid agresiv anti-român şi tot el anti-european. Pe de altă parte, efectul pe care l-au avut scandările de acest gen nu a fost unul marcant sau pozitiv. Din contră, mesajele care „atentau la statalitatea RM” au fost ulterior valorificate în defavoarea majorităţii participanţilor la acele proteste, precum şi împotriva partidelor liberale care, într-un stat civilizat, reprezintă singura cale de a schimba temeinic orientarea acestuia. Ar merita să fie iniţiată în acest context o discuţie despre revoluţii şi mecanisme de preluare a puterii într-un stat, dar nu acesta este scopul meu acum. Ceea asupra a ce vreau să atrag atenţia ţine de faptul că până în momentul în care vom declara cu toţii că democraţia nu este, de facto, cel mai mic dintre rele, cu minte ar fi să acţionăm în virtutea mecanismelor pe care le implică anume acest sistem. Respectiv, acţiunile noastre trebuie să ţină seama atât de context, cât şi de perspectiva imediată. Cu alte cuvinte, dacă într-un anumit context există opţiunea de a crea şi a pune în mâinile adversarului arme pe care acesta le va folosi împotriva noastră, ar fi bine să căutăm alternative.
Ştim cu toţii că pcrm a speculat dintotdeauna foarte bine frica moldovenilor că li se va lua statul, pe care mulţi dintre aceştia îl consideră şi patrie. Atunci de ce ne mirăm când ne pomenim cu acuzaţii la adresa partidelor liberale cum că acestea vor vinde ţara românilor şi europenilor, cei din urmă nefiind altceva decât o frăţie a conducătorilor lumii, însetaţi de putere, bani şi care sunt gata să calce pe cadavrele moldovenilor pentru a-şi atinge obiectivele?
În altă ordine de idei, diferenţa principală dintre grupurile care militează pentru unirea RM cu statul român de astăzi şi partidele cu adevărat anti-comuniste de la guvernare nu ţine neapărat de ideile sau valorile pe care le promovează, ci mai degrabă de însuşirea unor mecanisme diferite de atingere a obiectivului final, respectiv reintegrarea cetăţenilor moldoveni în spaţiul socio-cultural european, libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor, omogenizarea nivelului de trai, reducerea ingerinţelor brutale şi ale şantajului unor state de tip imperial etc. Nu este o întâmplare că după 2007, când România a devenit membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, mişcările de tip unionist care vedeau rezolvarea magică a tuturor problemelor moldovenilor prin reunirea cu celelalte provincii româneşti, după modelul Marii Uniri de la 1918 (de aici venind de fapt termenul de „unionist”, respectiv de la reintregirea formală a spaţiului cultural românesc, şi nu de la „unirea RM cu România”, după cum tind să vulgarizeze unii termenul) au scăzut numeric şi în intensitate. De acum, o mare parte dintre românii moldoveni care încă mai aveau conştiinţa românească s-au reorientat către formaţiunile a căror mesaj a devenit unul pro-european, iar prin aceasta şi unul pro-românesc, pro-lituanian, pro-britanic etc. Desigur, ar fi o nedreptate să comparăm statutul României cu cel al altor state europene, dar pe hârtie, acesta este doar un alt stat din cele 27 membre ale UE. Să ne imaginăm că cei circa 70% dintre moldoveni şi-ar dori să adere nu la UE, ci la România, iar condiţia înaintată, din „raţiuni pragmatice”, de către statul vecin ar fi să atingem un nivel de dezvoltare similar cu al său, din simplul motiv că generaţia actuală de munteni, ardeleni, moldoveni de la vest de Prut etc. nu sunt dispuşi să plătească din buzunarul lor pentru cataclismele istoriei care au avut loc pe vremea bunicilor lor. Risc să afirm că ar exista o anumită doză de raţiune în atitudinea acestor cetăţeni. Mai mult, atitudinea acestora se află într-o perfectă concordanţă cu atitudinea promovată şi însuşită de majoritatea vocilor, fie ele oficiale, europene sau ale unui sătean care înainte de a se interesa cum mai merge globalizarea sau ce ideologie îmbrăţişează pdm-ul, se va interesa cât mai e tractorul de lucernă pentru a-şi hrăni vietăţile de pe lângă casă. Sigur, putem invoca motive de ordin istoric, moral, principial, valoric, sufletesc, dar dacă nu ai cu cine, nu ai şi gata. Şi nu sunt ei, generaţia actuală de cetăţeni români, mai răi decât noi, românii fără cetăţenie, sau decât con-fraţii noştri europeni. Ei doar au priorităţi şi fac nişte calcule. Şi partidele, care sunt formate din oameni, fac la fel. Respectiv, în urma evaluării singurei „oferte” de care dispun, au ajuns la concluzia că au de ales între a cere şi a-i pune în situaţia ca aceştia să dea de bună voie ceea ce vor moldovenii, între a încerca să schimbe valorile unor cetăţeni şi a se afirma prin muncă, între a demonstra că şi ei merită să se reintegreze formal în civilizaţia europeană şi a rămâne captivi în acelaşi mediu degradat şi anacronic oferit de estici de la ţarul Aleksandr I încoace.
În fond, totul ţine de modul în care utilizăm propriile resurse, de direcţia în care ne orientăm energiile, dar şi de alegerea celei mai scurte căi. Iar după cum cunoaştem, calea cea mai scurtă este cea pe care o cunoaştem, respectiv cea pe care au urmat-o mulţi alţii până la noi.
