septembrie 16, 2010
Regrupări pe frontul ideologic moldovenesc
Reinventarea ideologiei interesate
Ideologia poate fi considerată o chestiune axiologică, pasibilă de a fi venerată, implementată, simulată sau speculată. Acest lucru nu reprezintă nici o noutate, mai ales că preocuparea anumitor generatori de curente este anume instrumentarea elementelor ideologice partinice cu scopul de a deveni cât mai atrăgători în faţa cetăţenilor. O ideologie trebuie să rezoneze cu valorile câtor mai mulţi cetăţeni, ceea ce îi poate garanta unui partid succesul în alegeri şi, respectiv, accesul la resursele statului.
Oricât de ironic ar părea, politica poate fi privită şi ca o activitate care porneşte în primul rând de la anumite valori, chiar dacă de cele mai multe ori non-valorile şi lipsa scrupulelor tind să acapareze percepţia publicului asupra politicii şi a celor care o practică. În acest context, ideologia poate avea acel rol echilibrant de care se agaţă mai mereu actorii care se fac vinovaţi de anumite acţiuni sau inacţiuni negative.
Politica moldovenească nu face excepţie de la aceste reguli generale, păstrând însă un anumit specific local. La noi, trecerea de pe o baricadă pe alta are loc fără prea multe formalităţi. Chestiunile ideologice trec în plan secund, faţa luând-o un alt tip de argumente. Liderul şi imaginea acestuia sunt de departe cele mai importante puncte de atracţie pentru membrii altor partide, astfel încât traseismul ajunge să se bazeze pe motivări banale cum ar fi „acesta este un partid de perspectivă”, „noi ne-am gândit bine şi am hotărât că aderarea la partidul X este cea mai înţeleaptă decizie”, „partidul X are cea mai puternică echipă” etc. Este adevărat, nu putem avea pretenţia ca membrii de rang inferior ai unui partid, cu slabe cunoştinţe în domeniul teoriei politice, să pună ideologia acestuia (regăsită în programul, statutul, acţiunile sale etc.), atât timp cât însăşi partidele rareori optează pentru adeziunea la o ideologie clară, sau cel puţin în concordanţă cu denumirea lor. Există, în acest sens, o multitudine de exemple, dar nu mă voi opri asupra vreunuia dintre acestea.
De asemenea, interesul egoist (oarecum firesc, până la urmă) al celor care îşi părăsesc formaţiunea pentru a se pune în slujba purtătorilor noului curent, joacă un rol esenţial. Nu putem lua în serios afirmaţiile politicienilor care sugerează publicului că trecerea la un alt partid s-ar putea opera motivată fiind doar de acele argumente la care m-am referit mai sus.
Pornind de la premisa că aderenţa sinceră la o ideologie politică presupune interiorizarea unui anumit set de valori, aceste valori fiind practic de ne-modificat, am putea considera că interesul personal al noilor membri şi carisma liderilor care sunt pe val sunt adevăratele cauze ale acestor re-orientări radicale.
Pe de altă parte, liderii partidelor moldoveneşti acordă o importanţă mai mare chestiunilor ideologice, decât o fac membrii de rând, aderenţa la o ideologie, fie şi pentru o perioadă scurtă de timp, fiind un atribut care pur şi simplu „dă bine”. Totuşi, în ceea ce ne priveşte, capetele pro-România/pro-Rusia se suprapun deasupra capetelor liberalism/comunism, în ce priveşte eşichierul politic.
Îmi propun să analizez în continuare modul în care factorul ideologic, aşa cum este el, va contribui la setarea electorală a partidelor moldoveneşti, importanţa acestor lucruri fiind generată şi de posibilitatea de a anticipa acţiunile actorilor politici moldoveni.
Reorientări pe stânga şi reconfirmări ale politicii de tip „piñata”
Faptul că până în 5 aprilie 2009 RM devenea treptat o entitate statală neînţeleasă de către actorii politici internaţionali, este arhicunoscut. În timp ce vecinii săi vestici, dar şi partenerii apropiaţi din fostul lagăr socialist întreprindeau eforturi constante şi hotărâte pentru a se debarasa de moştenirea comunistă, statul nostru se afla într-o gravă criză de identitate, negarea devenind politică de stat, cu efecte majore asupra societăţii. Artizanii acestei realităţi trebuie să fie consideraţi comuniştii, „ocupanţii” stângii politice, monopolişti ai discursului pro-rus şi respectiv, anti-românesc. Ironia constă în faptul că dacă în ceea ce priveşte raporturile dintre Rusia şi România, accentele încearcă să fie puse pe diplomaţie şi colaborare, în cazul nostru, a devenit regulă ca cei care sunt pro-ruşi să fie anti-români şi invers. Interesante în acest context sunt constatările lui Dan Nicu, care vorbea într-un articol preluat de un portal media online despre „dialogul imposibil” dintre moldovenii români şi pro-ruşi, argument care vine să confirme poziţionarea pe eşichier în funcţie de adeziunea la unul dintre cele două curente. Distanţa dintre aceştia este imensă, astfel încât posibilitatea ca un partid de dreapta să atragă de partea sa electoratul stângii şi invers, devine minimă. Tind să cred că anume de aici vine discursul mai curând anti-centru-stânga, decât cel anti-dreapta al comuniştilor stângişti. Declaraţiile comunistei Abramciuc sunt relevante în acest sens, ea spunând într-un talk-show de la JurnalTv că PL-ul rămâne singura componentă AIE care a depus constant eforturi pentru a păstra unitatea alianţei, în timp ce colegul său ideologic, Marian Lupu a fost criticat cu fiecare ocazie, fapt ce denotă că discursul a fost pregătit minuţios în partid, aceasta fiind şi poziţia PCRM-ului. Tema de acasă a deputatului s-a văzut cu ochiul liber, iar isteria care îi dirija critica indica grija pierderii electoratului de stânga în favoarea PDM-ului. PL-ul aşadar, nu mai reprezintă un oponent direct al comuniştilor, or în materie de procentaj pasibil de a fi pierdut, nu există nici un pericol. Pe de altă parte, PL-ul va rămâne „piñata” (obiect de origine aztecă utilizat în prezent la petrecerile pentru copii, pe care, dacă îl loveşti suficient de tare, din acesta cad bomboane) PCRM-ului şi invers. Dividendele electorale vor fi trase, aşadar, conform raţiunii „câştigă acel partid stângist, care loveşte mai tare şi mai frumos în dreapta”, concursul în acest sens dându-se între PCRM, Patria-Rodina, PSD, MU şi PDM. Spectaculozitatea acestui concurs va spori pe măsură ce ne vom apropia de campanie.
O altă tendinţă pe care am remarcat-o anterior ţine de mişcarea spre centru a pro-ruşilor, fenomen care ar putea atrage după sine o altă serie de traseisme politice, dinspre PCRM şi PSD către PDM, ceea ce, ţinând cont de platforma celui din urmă, nu i-ar dăuna prea mult. Lupu a afirmat de mai multe ori că este imposibilă o alianţă cu PCRM în situaţia actuală, însă în cazul reformării acestuia, totul este posibil. Avem atunci suficiente motive să credem că, chiar dacă PDM face parte din AIE şi o fortificare făcută prin cadre comuniste ar putea dăuna unei forţe anti-comuniste cum se declară PDM-ul, mereu va exista justificarea că nou-veniţii sunt nişte comunişti reformaţi.
Pe de altă parte, rămâne incertă presupunerea că şi membri ai PSD şi MU se vor alătura PDM-ului. Dacă în cazul PSD-ului, membrii acestuia au demonstrat recent că a fi pe centru presupune a fi oriunde, aderând la un partid de centru-dreapta cum este PLDM-ul, în cazul MU pot să apară mai multe semne de întrebare. De exemplu, nu este clar dacă acest partid are şi alţi membri pe lângă cei 3 comunişti (Ţurcan, Stepaniuc şi Belcencova), astfel încât ar părea mai posibilă alipirea sa la o altă forţă politică pro-rusă, decât simpla migrare a membrilor. În ce priveşte PSD, convulsiile anti-moldoveneşti de care dă dovadă acesta în ultimul timp indică o apropiere de Patria-Rodina lui Klimenko, şovin rus cu experienţă.
Ideologia partidelor de dreapta–argument al românităţii moldovenilor
Atât timp cât are loc pe teritoriul în statului nostru, orice dezbatere privind chestiunea identitară trebuie să conţină neapărat şi referiri la partidele de dreapta, care de-a lungul celor 19 ani de existenţă a statului moldav au evoluat şi şi-au luat locul unele altora, astfel încât acum ne putem aminti de Frontul Popular Creştin Democrat, Partidul Forţelor Democratice, Partidul Popular Creştin Democrat, iar acum ne putem referi la Partidul Liberal şi Partidul Liberal Democrat. Desigur, au mai fost partide de dreapta, dar cu o pondere neînsemnată. Ceea ce trebuie să avem în vedere însă, este faptul că toate aceste forţe politice au avut sau au elemente care argumentează că România este cu atât mai importantă în calitatea sa de partener, cu cât împărtăşim aceeaşi istorie, limbă, cultură şi chiar interese geopolitice. Pornind de la premisa că partidele sunt organizaţii formate din oameni pentru a răspunde unor aspiraţii şi necesităţi ale şi mai multor oameni, ar fi corect să concluzionăm că în RM a existat dintotdeauna o parte din societate care s-a regăsit în programul şi valorile promovate de către aceste forţe, iar pentru această parte din societate se luptă acum, grosso modo, numai două partide. Un lucru banal, dar esenţial, care merită avut în vedere, ţine de faptul că naţionalism moldovenesc la noi nu prea a existat în afara naţionalismului românesc, care îl „conţine” şi pe cel moldovenesc. Nu au existat până în prezent partide de dreapta, susţinătoare prin urmare, a tezelor naţionaliste moldoveneşti. Din contra, apărătorii moldovenismului inventat, în RM sunt partidele de stânga. Naţionalism la noi, presupune românism. Probabil că la acest „vid patriotic” se referea şi comunistul cu pretenţii de ideolog Dodon, în tentativele lui pline de patetism de a căuta ceva acolo unde nu are cum să fie. Trebuie să remarcăm că anume stângiştii pro-ruşi (pleonasm voit) sunt cei care încearcă să acapareze electoratul care încă priveşte realitatea prin prisma a ceea ce îi spun alţii, în dauna a ceea ce se poate studia şi argumenta logic. Cu toate acestea, cel puţin până acum, nu a existat un discurs coerent şi argumentat al stângiştilor în ceea ce priveşte identitatea moldovenilor, lucru deloc surprinzător. Or, aşa cum regimul sovietic îşi baza tezele pe un rând de invenţii cum ar fi limba moldovenească, cultura moldovenească, poporul moldovenesc, apartenenţa la marea familie a popoarelor sovietice, aşa şi cei de azi promovează istoria comună cu Rusia, reconcilierea pe bază de amnezie, moldovenismul consensual, obedienţa faţă de Federaţia Rusă etc. Obstacolul lor, este acelaşi – dacă nu ai de unde, nu ai ce să faci, decât să tragi de timp până când cetăţenii se vor dumiri.
Aerisirea dreptei moldoveneşti
Revenind la actualele forţe de dreapta, trebuie să ţinem cont de faptul că acestea sunt organisme vii care se mulează după anumite realităţi din teren, chestiunea ce ţine de viteza şi agilitatea cu care o fac depinzând în mare parte de artizanii programelor şi a discursurilor liderilor lor. Analizând evoluţiile din ultima perioadă, ne putem da seama că noile circumstanţe vor determina PLDM-ul să concureze în primul rând cu PDM, lăsând PL-ul să respire mai liber. Anume circumstanţele pot fi considerate decisive în ceea ce priveşte reorientarea verzilor. Chiar dacă iniţial PLDM-ul a apărut drept un partid-concurent PL-ului, pe vremea când ultimul abia îşi consolida poziţia de partid important pe scena politică moldavă, în timp cel dintâi s-a detaşat de abordarea tranşantă şi neechivocă a liberalilor. Acum nu mai există pericolul comuniştilor în forma în care exista în aprilie şi iulie 2009, iar PLDM-ul nu mai are nevoie să concureze pentru felia din dreapta care e şi mult mai mică, dar şi monopolizată de PL. În schimb, zona centru-dreapta şi centru, până la centru-dreapta pare să aibă un potenţial extrem de mare, pe care verzii vor face tot posibilul să-l exploateze. Aceste intenţii se văd din discursul prudent al premierului faţă de Moscova, din criticile aduse din ce în ce mai mult lui Lupu ca urmare a anunţării candidaturii secunde a Alianţei şi nu în ultimul rând, de renunţarea la politica de apropiere faţă de România, păstrând anumite limite.
De cealaltă parte, Partidul Liberal şi-a intensificat activitatea de aducere a acţiunilor în concordanţă cu programul său, pornind de la demararea procesului de condamnare a regimului sovietic şi până la apropierea imagologică a preşedintelui Ghimpu de autorităţile statului român. Acţiunile şi insistenţa cu care PL-ul şi-a urmărit în mod sistematic obiectivele programatice au dat roade într-un final, or acum toţi liderii politici din AIE recunosc faptul că vorbesc limba română, că regimul sovietic a fost unul totalitar şi dăunător, că Uniunea Europeană reprezintă unica soluţie durabilă pentru RM etc.
Se anunţă o campanie electorală extrem de interesantă, dat fiind începutul înrădăcinării electoratului specific fiecărui partid din alianţă, dar şi înverşunarea cu care minorităţile etnice rusofone înţeleg să se integreze într-o societate a cărei mare majoritate rămâne a fi românofonă.
septembrie 14, 2010
Atitudini pozitive şi poziţii comune la dezbaterea IDIS privind ameninţările asupra presei
Am participat ieri la dezbaterea organizată de IDIS Viitorul în cadrul proiectului „Dezvoltarea şi promovarea unui climat mediatic modern în Republica Moldova”, lansat acum câteva luni în colaborare cu delegaţia Comisiei Europene în RM. Mi-am făcut o părere foarte bună despre iniţiativa institutului încă de la lansare, iar odată cu desfăşurarea acestuia, părerea mea se dovedeşte a fi întemeiată.
Rolul acestui tip de instituţii rămâne a fi în primul rând aducerea pe agenda publicului fenomene şi evenimente de interes comun, precum şi lichidarea lacunelor în ceea ce priveşte înţelegerea acestora. Din acest punct de vedere, activităţile de acest gen (prea rare încă) nu pot decât să bucure, cu atât mai mult cu cât fac parte dintr-un program logitudinal cu perspective clare şi cu obiective specifice.
Cu siguranţă, calitatea discursurilor şi fineţea observaţiilor lasă uneori de dorit, atât în ceea ce priveşte organizatorii/moderatorii, cât şi în ceea ce-i priveşte pe participanţi. Cu toate acestea, individualităţi ca Eugeniu Rîbca, Corina Fusu sau Ludmila Vasilache sunt capabile să aducă mereu un plus de miez şi sens în cursul analizelor.
Subiectele puse în discuţie au pornit de la stângăciile politicienilor din ultima vreme, care s-au „descărcat” pe presă, refuzând în primă fază să-şi asume până şi partea lor de vină, precum şi diversiunea mediatică (după cum a fost catalogată de majoritatea celor prezenţi) din cazul Mocanu vs Plahotniuc. Ideea conform căreia cel din urmă vrea pur şi simplu să se lanseze în politică a avut câştig de cauză. Argumentul forte a fost lipsa probelor şi punerea accentului doar pe speculaţii, uitând de dovezi.
Este nevoie de încropirea unui Cod deontologic, capabil să asigure buna funcţionare a setului de norme existent, precum şi educarea / instruirea jurnaliştilor în spiritul „bunul simţ” modern. Nu vom putea scăpa prea curând de „bălăcărelile” publice, cu atât mai mult cu cât spre asta tindem, inclusiv asta presupunând europenizarea sectorului mass-media. Dar, nici nu este nevoie să scăpăm, or soluţia ar consta mai curând în armonizarea comportamentelor şi cadrului legal existent. Altfel spus, nu trebuie să punem carul înaintea boilor, pentru a nu fi comparaţi ulterior cu nişte maimuţe cu grenada în mână. Mass-media este un instrument periculos şi de impact, devenind cu atât mai sensibilă, cu cât mai mulţi actori sunt implicaţi în modelarea ei, ceea ce este în sine, un proces benefic pentru democratizare, dar care trebuie dezvoltat în concordanţă cu alte fenomene conexe, precum educarea axiologică, instituirea unor sancţiuni exacte şi specifice (caz valabil mai ales în cazul membrilor CCA), diminuarea tendinţei de a scoate în prim-plan bârfele şi speculaţiile în detrimentul datelor reale etc.
Actualitatea subiectelor este una incontestabilă, chiar dacă treptat, acestea trec în desuet, or atât liderii care iniţial făcuseră nişte declaraţii mai deocheate în privinţa mass-mediei, trecând la un soi de ameninţări laşe, şi-au retractat afirmaţiile, „reformulând” în binecunoscutul mod politicianesc. Mai mult, preşedinta Comisiei parlamentare care este responsabilă de modificarea cadrului legal, respectiv cea care este cea mai în măsură să întreprindă măsuri de constrângere a presei, Corina Fusu, a spus foarte clar că orice revizuiri ale legislaţiei din domeniul mass-media vor fi făcute doar cu scopul de a fortifica independenţa, profesionalismul şi non-afilierea presei.
Nota evenimentului a fost una în general pozitivă, lucru întărit inclusiv de punerea la dispoziţia participanţilor a berii, iar în acest sens, merită menţionată două remarci ale participanţilor. Prima îi aparţine lui Eugeniu Rîbca şi ţine de faptul că de la instalarea noii guvernări, publicul a început să vorbească mai mult despre calitatea serviciilor media şi mai puţin despre încălcările de legislaţie din domeniu. Iar cea de a doua remarcă îi aparţine Ludmilei Vasilache (membru CCA), care a accentuat faptul că nu toţi membrii Consiliului pe care îl reprezintă au aceleaşi păreri şi că există un grup care pune mai presus de orice profesionalismul şi respectarea legislaţiei în vigoare.
Seria de activităţi de acest tip va continua şi în timpul apropiat. Abia aştept.
septembrie 13, 2010
O primă vedere asupra seminarului cu liberalii din ţările Parteneriatului Estic
Cunoşteam agenda seminarului cu mult înaintea demarării lucrărilor seminarului, astfel încât nu mă aşteptam la lucruri neobişnuite, ci eram doar bucuros că este vorba despre un eveniment interesant, util şi pe alocuri entuziasmant.
Am început prin a lua cina cu participanţii, dat fiind că întârziasem pentru că mă rămăsesem la birou peste program. Dincolo de râsul gălăgios şi tipic uresesist al unor participanţi, atmosfera era plăcută, dar fără a anunţa mare lucru. A doua zi am dezbătut chestiuni ce ţin de Uniunea Europeană şi Parteneriatul Estic, iar a treia zi am mers la Ministerul Tineretului şi la Primărie. Cei doi lideri, Ion Cebanu şi Dorin Chirtoacă, i-au impresionat pe străini prin discursul lor deschis şi moderat. Primarul părea mai obosit decât de obicei, dar la fel de coerent precum îl ştim. Ministrul însă, a fost într-o formă de zile mari, părând că îşi ia energie de la tinerii din preajma sa. A vorbit în română, iar traducătoarea a tradus în rusă pentru participanţi. Primarul a vorbit în engleză, pentru ca şi cei doi nemţi organizatori să poată înţelege ce spune.
Sâmbătă am fost în vizită la ministrul Bujor. Acesta, dincolo de faptul că face parte din AIE şi are, în ceea ce priveşte identitatea noastră, convingeri româneşti, la nivel de gândire şi mentalitate, rămâne tributar vechiului sistem. Este păcat, ori intenţiile sale par a fi pozitive. A urmat o vizită la complexul Chateau Vartely şi la mănăstirea de la Orheiul Vechi. Am lipsit la a doua, dat fiind că aveam deja altceva programat de câteva zile, dar „Cetatea lui Vartely” m-a impresionat, atât din punct de vedere al aspectului, cât şi al oamenilor pe care i-am întâlnit acolo, buni profesionişti.
Limba de comunicare între participanţi a fost engleza, cu posibilitatea de a beneficia de traducător din engleză în rusă. Doar unul dintre noi nu înţelegea engleza, astfel încât o bună parte din lucrări, lumea a fost nevoită să suporte zumzăitul simultan al traducătoarei. În momente ca acestea, începi să te gândeşti la relaţia dintre democraţie şi discriminare…
Georgienii şi armencele mi-au lăsat o impresie bună, ceea ce nu pot să spun despre ceilalţi, respectiv despre ucrainieni, beloruşi şi azeri, care şi-au manifestat din plin latura lor sovietică şi retrogradă. Pe de altă parte, în ceea ce ne priveşte pe noi, am rămas cu o impresie bună, chiar dacă de multe ori punctualitatea şi atitudinea a lăsat de dorit (însă nu mai mult decât în cazul celorlalţi). Însă, pot afirma că noi suntem cei mai eurooptimişti dintre toţi. Totuşi, latinitatea noastră nu este un element de ignorat.
Organizarea a fost reuşită, cu neajunsuri puţin importante, iar noi, participanţii, trebuie să le fim recunoscători pentru eforturile şi investiţia lor. Poate că într-o bună zi, acestea se vor dovedi a fi îndreptăţite.
septembrie 6, 2010
Fraierilor! (ce suntem…)
Am aşteptat cu mare optimism şi speranţă referendumul care tocmai a trecut. Mă aşteptam să se ateste o participare uriaşă la vot, având în vedere dezbaterea publică intensă la care am luat cu toţii parte.
Nu pot fi de acord total cu acei care acuză AIE de ignoranţă şi lipsă de vigilenţă, dar îmi pot exprima cel puţin regretul că membrii de partide au fost menajaţi prea mult, iar potenţialul uman nu a fost exploatat îndeajuns. Referendumul a fost tratat drept o pseudo-campanie electorală, lăsându-se greul pe liderii de partid şi pe demnitarii alianţei. Este adevărat că acest lucru este unul normal, în situaţia în care cele 4 partide nu se află în opoziţie, dar oricum, munca liderilor trebuia să fie dublată şi de staff-urile lor bine organizate, în mare parte formate din tineri.
S-a creat totuşi impresia că alianţa a avut încredere în cetăţeni, supraestimându-i, iar acum sunt acuzaţi de lipsă de responsabilitate, profesionalism şi alte cele, de parcă acuzatorii ar recunoaşte din start că rolul partidelor este de a manipula lumea în loc să o orienteze. Ce păcat, alianţa a fost dezamăgită, iar alături de alianţă, au fost dezamăgiţi cei circa 28% dintre moldovenii băştinaşi care au participat la referendum. În schimb, minorităţile etnice (populaţia prin care ne-a colonizat imperiul ţarist/sovietic) au motiv să jubileze, pentru că anume ei au impresia că, neieşind la vot şi-au făcut o mare favoare. Fals. Aceştia au demonstrat, alături de ceilalţi moldoveni (majoritatea) că nu merită să locuiască într-un stat de drept şi, cu atât mai mult, să aspire la integrarea europeană. Responsabilitatea şi conştiinţa civică sunt lucruri fără de care un stat democratic nu merge, iar moldovenii au scuipat pe orice principiu sănătos, aruncând la gunoi milioanele cheltuite pe referendum pentru a rezolva o problemă de interes naţional, au lăsat veneticii să le hotărască soarta şi să le spună că „celor care vor să fie împreună cu ceilalţi români, le este locul la puşcărie”.
Celor mai mulţi dintre moldoveni le place să se lamenteze, iar atunci când le este ameninţat acest drept, fie şi prin votare (ca mecanism care-i face să-şi asume nişte responsabilităţi), ei se retrag în cochiliile lor şi nu vor să ştie de nimic pe lume. Ei se refugiază în consolarea sau dojeneala partidului comuniştilor şi ai sateliţilor acestuia, care, în mod autoritar şi nemărginit de patern, le dă palme sau îi mângâie pe cap. Contează un singur lucru: existenţa unei autorităţi care „să le arate calea şi adevărul” şi care să-şi asume toate responsabilităţile, inclusiv şi cea de a distribui resursele (i.e. a fura).
Eu am votat, i-am îndemnat şi pe alţii să o facă, chiar dacă îmi erau necunoscuţi, dar am făcut-o din solidaritate faţă de comunitatea în care îmi duc traiul şi pentru a fi împăcat cu mine însumi, fără a mai vorbi de motivaţiile extrinseci care ţin de criza constituţională sau de ameninţarea revenirii haosului comunist. Şi chiar dacă am votat, mă simt un fraier, sau mai bine zis, un fraierit. M-au fraierit absenţii, sau mai bine zis, ne-au fraierit pe toţi, chiar dacă din nou, călcatul repetat pe greblă nu i-a trezit încă. Pe ei i-a unit solidaritatea faţă de un partid care le aruncă periodic oasele din prada lor şi frica, atât cea de fantome, cât şi cea de propria lor neputinţă de a-şi asuma responsabilităţi.
Staţi, oameni buni, acasă şi lăsaţi străinii să vă hotărască soarta…
Se pare că o merităm.
