martie 12, 2010
Sârma ghimpată din gardul ruşinii care nu mai este
Ani grei au trecut de când sârma ghimpată a fost înşiruită de-a lungul aşa numitei „graniţe” cu statul român de azi. Pentru a realiza tragismul faptului, este suficient să ne imaginăm un gard de sârmă ghimpată care desparte Ardealul de Muntenia. Ce nebun ar putea accepta aşa ceva? Ei bine, noi, românii basarabeni, am fost obişnuiţi să acceptăm. Generaţia mea, însă, nu va mai tăcea. Generaţia mea a mers la prea multe şcoli, a ieşit în stradă de prea multe ori, a cunoscut prea mulţi oameni străini, a înţeles prea multe suferinţe ale părinţilor şi bunicilor…
Indiferent de motivaţia pe care au avut-o autorităţile noastre, cert rămâne că s-a făcut un important pas înspre aducerea estului Moldovei mai aproape de vest şi, implicit, de Ţară.
În anul 2010 trebuie să vorbim despre integrare europeană, principii democratice, valori general-umane şi apropiere de cealaltă parte a continentului european. Să nu ne imaginăm însă, că motivaţia celor mai mulţi din generaţia mea a constat în apropierea de vechea Europă. Nu. Noi visăm la Ţară cu ochii deschişi. Noi vedem aberaţia care era auto-izolarea prin metode staliniste şi o numim ca atare: aberaţie.
Vestul şi-a mutat graniţa pe Prut, iar noi am înaintat spre el. Mai rămâne să scăpăm şi de tancurile sovietice care-şi au ţevile îndreptate spre vest. Este ironic – pe timpul dictaturii comuniste toate au fost făcute deodată şi fără drept de apel, împotriva populaţiei. Acum însă, pentru „cârpirea” găurilor lăsate de ruşi, trebuie să le facem pe toate treptat, pas cu pas, democratic. Dar ne conformăm pentru că avem un crez pe care nimeni nu ni-l poate fura: noi nu suntem ca ei. Noi respectăm oamenii, noi ne iubim semenii pentru că sunt ai noştri. Ei nu au putut să ne iubească pentru că se aveau deja pe ei şi între ei. Au transformat estul Moldovei într-un ocol… şi l-au împrejmuit cu sârmă ghimpată pentru ca noi, cei care ne-am născut acolo să înţelegem clar cine suntem în ochii lor.
Mizăm pe democraţie şi pe statutul nostru de fiinţe umane raţionale şi înzestrate cu inteligenţă emoţională. Sunt sigur că şi ţăranii care se plângeau că le-a rămas o imensă gaură în gospodărie pentru că a fost scos gardul din sârma, tot aceste lucruri le aveau în minte. Ei nu au vrut reinstalarea gardului ghimpat, ci instalarea unui nou gard, din resursele aceloraşi autorităţi care şi-au asumat responsabilitatea de „a se mişca spre vest”. Apelul mi se pare firesc şi decent, mai ales că imposibilitatea acestora de a-şi amplasa un nou gard din resurse proprii este evidentă.
Vom re-învăţa să ne privim cu aceeaşi ochi, plini de încredere frăţească şi optimism. Vom construi poduri din învăţământ, din cultură, diplomaţie şi economie, până când ne vom re-obişnui să fim împreună, fără a ne gândi că nu suntem.
scris pentru revista Opinia Studenţească din Iaşi,
preluat de SpreVest.ro
martie 10, 2010
Contraste reci, moldoveneşti – cinstim voluntariatul printre băieţi cu “şleapkă”
Nu mă mai miră nimic. Totuşi, de fiecare dată, amestecul de ştiri constrastante mă surprinde pe de o parte, iar pe de alta mă bucură, dat fiind că surpriza are capacitatea de a dinamiza nişte procese. Dat fiind că înainte de instalarea noii guvernări nici nu speram să văd vreodată luminiţa de la capătul tunelului, în sensul că lucrurile nici nu păreau să înceapă să se îmbunătăţească, ci din contră, să se întunece din ce în ce, dinamizarea vine acum ca un fapt pozitiv, aducător de schimbări.
Două evenimente.
Primul. Proiectul de lege privind voluntariatul a primit aviz pozitiv, iar acum urmează ca legea să fie adoptată. Anunţul a fost făcut într-o conferinţă de presă de către Ion Cebanu, ministrul tineretului şi sportului, care nu a uitat să îi şi felicite pe ONGişti pentru mult-râvnitul lor succes pentru care s-au zbătut 4 ani. Antoniţa Fonari a venit cu anumite completări din interior, în calitatea sa de secretar general al Consiliului ONG, menţionând prevederile privind sporirea protecţiei sociale a voluntarilor, stabilirea unui număr de credite pentru voluntari în cadrul facultăţilor acestora, stabilirea ponderii voluntariatului în contextul angajării în câmpul muncii şi altele. Evenimentul merită remarcat atât pentru valoarea sa factuală în sine, cât şi pentru semnificaţia sa simbolică, or în RM se întâmplă mai rar ca lideri din “societatea civilă” sănu critice guvernarea şi să mai fie şi susţinuţi de un ministru. Am fi văzut aşa ceva în timpul guvernării comuniste? Mă îndoiesc, or dezvoltarea unei societăţi puternice şi responsabile nu i-ar fi avantajat deloc pe roşii. Pentru a înţelege importanţa evenimentului, trebuie să mergem la veşnica dezbatere dintre cele două paradigme, conform cărora ONGurile trebuie să joace rolul unui câine de pază sau a unui partener în raport cu guvernarea. Faptul că avem acum dovada unui parteneriat dintre cele 2 “tabere” este un semn de progres şi care nu poate genera decât optimism. Acum nu ne rămâne decât să urmărim cum se va schimba “în teren” situaţia, după ce va fi schimbată pe hârtie. Oricum, premisele au fost stabilite şi nu e puţin.
Al doilea. Damian Hâncu, tânărul student la Drept din Franţa, a mărturisit că a fost urmărit prin Bucureşti de un individ “în şleapkă” rusească care mai avea şi nişte “parteneri” prin capitală, cu care se sfătuia periodic, chiar în faţa urmăritului. Acesta sfida ţinta. Anume sfidarea este folosită preponderent ca metodă de intimidare a unui individ care “a călcat strâmb” faţă de cineva, iar noi ştim cu toţii cine a pus ochii pe Damian Hâncu încă din perioada protestelor din aprilie. “Filatorul”, dacă doar atât era şi dacă doar informaţii despre mişcările subiectului voia, ar fi încercat să nu fie observat de acesta din urmă. Însă, anume datorită comportamentul demonstrativ al acestuia, a devenit clar că intenţia era de fapt intimidarea ţintei.
Dacă am aborda relatarea prin prisma unui spectator, sau a unui telespectator care trebuie să-şi expună părerea pe marginea unui film, nu ar fi nimic grav, ba din contra, am lua-o ca pe o banalitate. Aşa însă, tocmai banalitatea întâmplării (pentru un film, adică), îi creşte importanţa având în vedere că asta s-a întâmplat în viaţa relaă, în lumea reală, care ne priveşte pe fiecare dintre noi, mai ales pe tineri. Adică, în locul lui Damian ar putea fi la un moment dat oricare dintre noi. Şi atunci ce facem? Cine e responsabil de urmări dacă lucrurile o iau razna? Şi nu mă refer aici la acea responsabilitate ipocrită care urmăreşte dividende de vreun fel…
Am vorbit mai sus despre două cazuri legate de aceeaşi tineri ai zilelor noastre, colegi de generaţie şi cu mine. Ambele sunt importante, dar fiecare ne provoacă să facem inferenţe de tipuri diferite, cu implicaţii diferite şi să ne gândim la propriul viitor şi siguranţă în moduri diferite. Aici sunt contrastele. E ca şi cum am privi lumea cu două tipuri de lentile – una deschisă la culoare, iar cealaltă întunecată. Vedem R. Moldova. Tot pe ea – infinită şi imposibilă.
Nu voi spune nimic altceva în plus, ci doar vă voi provoca să vă gândiţi singuri la fundal, motive, rezultate şi responsabili pentru aceste contraste.
Alecsandri, dedicaţie specială pentru Puşkin: „Tu n-ai fost cal arab, ci porc!”
Monumentul lui Puşkin din grădina publică Ştefan cel Mare mi-a stat în cale multă vreme. Mereu am considerat că acest parc, aşa cum este el naţional, e firesc să găzduiască monumente ale personalităţilor culturale naţionale, adică româneşti. Şi chiar dacă ar fi găzduite alte monumente decât cele ale românilor, cel puţin m-aş fi aşteptat ca acestora să li se rezerve cele mai importante locuri. Dar nu – chiar lângă fântâna centrală, în mijlocul unei mici grădini cu flori, stă cocoţat bustul inscripţionat ruseşte al poetului rus, unic, irepetabil şi în mod obligatoriu admirat de toţi trecătorii (mă refeream la bust, nu la cel reprezentat). M-aş fi aşteptat mai curând, dacă tot suntem un stat cu popor majoritar latin, european, cu vechi legături în Europa de vest, să avem şi noi un Vergiliu, un Homer, un Shakespeare, un Racine, un Byron şi mulţi alţii, ridicaţi pe socluri în parcul nostru central. Dar nu – Puşkin e special pentru că e rus, e apropiat de noi, ne-a vizitat ţara şi „ne-a cântat meleagurile”. Acest fel de replici auzeam când mă exprimam împotriva situării monumentului chiar în acel loc.
Ei bine, dacă tot veni vorba de Puşkin şi Basarabia, vă voi prezenta câteva citate din marele „prieten al românilor moldoveni”, cel care „ne-a onorat pământul prin faptul că l-a călcat în picioare”. Menţionez că am utilizat ca sursă cartea istoriului Ion Iachim – Istoria expansionistă a Rusiei, editura Opera Magna.
Sunt bine-cunoscute aventurile şi viaţa uşoară cărora se dedase rusul în compania unei tabere de ţigani nomazi de care a dat acesta în zona satului Dolna, unde, apropo, i se oferise conacul boierului moldovean Ralli, la 1821. Anume această perioadă l-a determinat să scrie poemul Ţiganii prin intermediul căruia s-a avut grijă ca în toată uniunea să se propage mesajul greşit conform căruia moldovenii sunt de fapt nişte ţigani nomazi. Cine să fie de vină, altul decât însuşi poetul, că firea sa nu i-a permis să vadă altceva în Basarabia decât ţigani cu modul lor de viaţă specific?
Aşadar, Puşkin scria într-o epistolă către Baratânski:
Sia pusnnaia strana
Sveaşcena dlea duşi poăta:
Ona Derjavinâm vospeta
I slavoi russkoiu polna.
Adică, această ţară pustie e sfântă pentru sufletul de poet pentru că a fost cântată de Derjavin şi-i aureolată de slava rusească.
După cum se poate observa, nu specificul culturii locale l-a fascinat pe Puşkin, ci tot amprenta pe care şi-a imaginat el că a lăsat-o imperiul ţarist asupra noastră.
Şovinismul velicorus al poetului s-a manifestat deplin şi prin următoarele versuri:
Sredi neistovâh ţâganoc
Ia cac Orfei sredi vachanoc,
V crugu cochetoc moldovanoc
Pojalui bog mejdu bolvanoc.
Zato mej grustnâh moldovan –
Ne dani v ovraghe livinom,
Vernee lev mej obezian –
Ia cac arabschii „Arzaman”
V smirennom tabune oslinom.
Pe scurt, Puşkin se vede pe sine, între moldovencele cochete, aidoma unui zeu printre imbecile, iar printre moldovenii trişti el e aidoma unui leu printre maimuţe, ori aidoma unui armăsar arab într-o herghelie smerită de măgari. „O krasa moldavskih dur”, se exprima într-o altă operă rusul. Nimic nou…
Peste un anumit timp, versurile de mai sus au ajuns şi la regele poeziei româneşti, Vasile Alecsandri, care i-a răspuns pe măsură, după cum urmează:
Fiind mai negru ca ţiganii,
Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?
Tu, cel primit cu dor de sus,
Nici bogdaproste nu ne-ai spus.
Cu dar de pâine şi de sare,
Cu vin din valea noastră mare
Te-am ospătat, dar tu în zori,
Râzând, te-ai scârnăvit în flori.
Apoi prin codri de milenii
Ai tot umblat, râzând alene,
Ei, vezi, atunci pun mâna-n foc:
Tu n-ai fost cal arab, ci porc!
Consider că orice comentariu este de prisos…
martie 6, 2010
Mişcarea ANTI-TANC – un demers legitim?
Au trecut vremurile când petiţiile reprezentau nişte acte extravagante şi riscante, capabile să atragă admiraţia, dar şi invidia publică, mascată de afişarea unui dispreţ manifest. Acum iniţierea unei petiţii adresate factorilor de decizie stă la îndemâna oricui şi reprezintă mai curând asumarea unei responsabilităţi de interes public. Statutul de „public” însă, depinde de efortul de a face cunoscută iniţiativa în rândul câtor mai mulţi cetăţeni. Anume aici vine greul. În lipsa unor resurse mediatice care să facă auzit demersul, rareori acestea îşi ating obiectivul. Aici se amestecă presa cu „societatea civilă”, acţionând ca un purtător de mesaj şi de „voinţă populară”. Este discutabilă, însă, legitimitatea acestui tip de iniţiative publice, deci deschise. Merită să avem în vedere sensul unor concepte precum democraţie, libertate, guvernare, cetăţean, societate, concurenţă deschisă şi altele. Nu voi insista asupra sensurilor acestora, însă voi ţine cont de ele în argumentarea mea.
Aşadar, care sunt factorii care impun o mişcare susţinută inclusiv printr-o petiţie, drept legitimă? Tentaţia este ca în primul rând legitimitatea să vină din indicatori care ţin de cantitate. Câţi adepţi a reuşit să strângă iniţiativa în jurul ei? Câte persoane au semnat petiţia? Câte articole/reportaje au apărut în mass-media? Câte persoane cunosc despre existenţa iniţiativei (dat fiind că măsura efectului snow-ball poate fi un indicator al popularităţii)? Toate acestea, dar şi altele, sunt întrebări pe care publicul este îndreptăţit să şi le pună în momentul în care îşi doreşte să se dumirească legat de o anumită acţiune. Cantitatea/numărul este, prin excelenţă, un indicator care duce la ideea de democraţie. S-ar putea argumenta, bazându-ne pe aceasta, că atât timp cât nu sunt consultaţi toţi cetăţenii şi cel puţin jumătate dintre aceştia nu se pronunţă în favoarea iniţiativei, aceasta din urmă nu îşi are rostul. Dar asta ar însemna un soi de referendum, mijloc incaccesibil nici unui cetăţean sau grup, ci doar autorităţilor statului.
Un alt argument care ar da legitimitate unui demers public, ar fi aderenţa unor „lideri de opinie”, influenţi în anumite medii (de obicei în concordanţă cu tipul demersului), reprezentate de persoane publice, autorităţi, personalităţi competente şi îndreptăţite să se pronunţe într-un anumit sens. În acest caz, contează, aşadar, mai mult calitatea.
Aşadar, ce ne rămâne de făcut nouă, în calitatea noastră de cetăţeni şi indivizi liberi?
Pentru a înlesni mesajul pe care îmi doresc să îl transmit, mă voi referi la cazul mişcării Anti-Tanc. După cum se poate observa şi din titlul acesteia, iniţiatorii ei (studenţii bucureşteni originari din RM, Dan Nicu şi Petru Sârghi) îşi propun să mobilizeze societatea astfel încât ceva să se întâmple cu tancurile sovietice (că altele nu avem, or ultima vreme numai de armata estică am fost cotropiţi). După un şir de dezbateri publice pe grupul FB care a strâns până acum 1932 de membri, s-a ajuns la concluzia că este nevoie de a deschide un muzeu dedicat memoriei co-naţionalilor noştri în cel de al doilea război mondial. Soluţia reprezintă un compromis, după modelul est-europenilor din fostul lagăr sovietic sau ex-membri ai URSS, acum membri UE. Acest compromis ar avea rostul de a preîntâmpina nemulţumirea celor care s-ar simţi nedreptăţiţi dacă tancurile sovietice ar fi distruse complet, iar cu ele şi memoria celor căzuţi (chiar dacă de multe ori, oricât de ironic ar părea, moldovenii se complac cu statutul lor de ex-cetăţeni sovietici, dovedind că suferă de sindromul Stockholm, cum zicea şi economistul V. Ioniţă într-o emisiune de la Vocea Basarabiei). Această soluţie a fost „întrupată” într-o petiţie pentru demontarea tancurilor sovietice si crearea unui muzeu dedicat memoriei victimelor comunismului, care are până în prezent 328 de semnături şi care va fi trimisă factorilor de decizie moldavi în momentul în care se va reuşi strângerea unui număr consistent de semnături. Legat de acest număr, este greu de stabilit care ar putea fi acesta, or atât timp cât acesta a ajuns la câteva sute şi se află într-o continuă creştere şi nu există o contra-iniţiativă care să aibă ca obiectiv exact opusul celei dintâi, şi cei 300 de semnatari ar putea fi suficienţi. Totul ţine de dorinţa şi deschiderea autorităţilor, care, pe lângă legitimitatea pe care au au ei înşişi, trebuie să aibă în vedere şi posibilele reacţii din cadrul societăţii (cu precădere din partea unor localnici, admiratori ai maşinilor de ucis sovietice).
După cum spuneam, petiţia cu semnături urma să fie trimisă autorităţilor competente, dar de această dată presa a fost mai rapidă decât iniţiatorii (nu că ar fi vorba de vreun concurs de rapididate), mai ales că speakerul le-a fost relativ „la îndemână” în momentul interviului. Aşadar, ProTvul, după ce i-a botezat „internauţi” pe iniţiatori şi susţinători, i-a adus la cunoştinţa preşedintelui existenţa demersului acestora. În mod evident, şeful interimar al statului, deci şi comdandantul suprem al armatei, dar şi iniţiatorul Comisiei pentru condamnarea comunismului de dinainte de ’89, a considerat acţiunea tinerilor drept una binevenită, mai ales ţinând cont de faptul că toate tancurile din RM sunt… ale altei ţări şi pe postament. Este de remarcat că reportajul a conţinut imagini din filmul realizat de INconstantIN, unul dintre primii susţinători ai iniţiativei Anti-Tanc.
Au mai fost şi alte apariţii în presă referitoare la acţiune, care, alături de reportajul tv menţionat au contribuit la mediatizarea acesteia.
Trebuie să fie menţionate şi împotrivirile active ale cetăţenilor, în primul rând ale utilizatorilor de internet, al căror argument pregnant a fost că tancurile fac parte din „memoria noastră colectivă” şi că „cinstesc memoria celor căzuţi”, fără a da prea mare importanţă faptului că anume regimul a căror simboluri sunt tancurile poartă vina pentru cei căzuţi. Au mai existat acţiuni publice orchestrate, adiacente însă mişcării anti-tanc, respectiv comunicatul proaspetei şi insignifiantei organizaţii de tineret MU, în care se vorbea despre un anumit „popor moldovenesc” din banii căruia s-a ridicat un monument eroilor sovietici, monument a cărui demolare ar constitui o gravă încălcare a legislaţiei. Nu cred însă, că o asemenea argumentare poate fi luată în considerare, comparativ cu evidenţa faptului că prin monumentele sovietice se aduce omagiu unui popor străin, respectiv celui rusesc, catalizator şi dirijor al unui regim care a generat milioane de victime şi daune ne-măsurabile.
Aşadar, răspunsul la întrebarea de la care am pornit poate fi identificat de fiecare dintre voi. Eu mi-am declarat opţiunea. Sunt Anti-Tanc!
martie 5, 2010
Semnul lui Tkaciuk şi părăsirea în grup a locului de muncă
Şedinţele parlamentului nu au fost niciodată plictisitoare, cel puţin nu în ultima perioadă. Legendarele bancuri şi expresii din epoca post ’91 şi agrariană despre microfoanele care ba se închid, ba se deschid, unora prea mult, altora prea rar, au căpătat un nou farmec odată cu alegerea lui Mihai Ghimpu în calitatea de speaker. Chiar dacă preşedintele liberal este deseori criticat de cam toată lumea, trebuie să recunoaştem că în fond, deciziile şi ideile exprimate de acesta sunt corecte şi conforme cu legislaţia. Altceva este că forma pe care le-o dă acesta este una uşor extravagantă, dacă o putem numi aşa, ceea ce provoacă de multe ori stupoare, dar de cele mai multe ori amuzament. Trebuie să recunoaştem, noul preşedinte are un simţ al umorului al naibii de bine pus la punct şi cu mare priză la public. Se produce de fiecare dată o chestie foarte interesantă: vreo perlă de-a preşedintelui provoacă amuzamentul publicului, toată lumea se bucură şi apreciază valoarea şi sensul expresiei (deseori metaforic, să nu zic “ascuns”), după care treptat, îşi mai revine câte cineva din râs şi îşi aminteşte că “aşa nu se face”. În cursul şedinţei de astăzi a Parlamentului, am urmărit cu atenţie anume comportamentul celor 2 părţi “beligerante”: speakerul şi întreaga fracţiune comunistă, foarte bine pusă la punct, din câte se putea observa. Mi se pare şi firesc, dacă tot se numesc ei comunişti, cel puţin trebuie să arate ca nişte comunişti veritabili, respectiv să fie toţi ca unul, să fie solidari şi să aibă cam aceleaşi idei şi principii. Desigur, în toată schema asta nu poate lipsi marele conducător, “el lidero maximo”, care s-a văzut şi cine e. La un moment dat, după ce s-au tot chinuit să încalce regulamentul şi să ţină cuvântări la timpul nepotrivit, fracţiunea comunistă s-a ridicat brusc de pe scaune şi a părăsit sala zâmbind, cu frunţile ridicate şi pasul triumfător. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost, însă, gestul lui Tkaciuk, extraordinar de expresiv şi comun pentru acel mediu. Gestul acela îmi este cunoscut încă din timpul adolescenţei, când începeam să cunosc din ce în ce mai mulţi oameni. Unii dintre oamenii ăştia aveau acelaşi gest ca al deputatului comunist. El denota supărare şi resemnare în acelaşi timp, exprimând şi un soi de ameninţare. Specificul gestului însă, era că el venea de la nişte oameni care aveau probleme cu nervii, cunoscuţi fiind drept tipul care nu-şi pierde vremea argumentând, neavând răbdare pentru asta, dar nici respect pentru interlocutor. Oamenii ăştia erau singuri pe lume. Vorbesc despre gest acum, dacă s-a uitat cumva…
Aşadar, scaunele de la locul de muncă s-au golit, iar argumentarea şi dezbaterea nu a avut loc, precum nu a avut loc nici încălcarea regulamentului de funcţionare de către comunişti. Cine e de vină?
martie 3, 2010
Semnificaţia momentului prelung numit Iliescu
Ion Iliescu cel mare şi tare… Rău.
Iliici este un fenomen. Ştiu de el de când am început să aud primele bârfe despre politică. Iar când se întâmpla acest lucru, el era deja bătrân şi văzut drept unul dintre cei mai importanţi sforari din România. Zâmbetul acela hipnotizant care făcea multă lume să aibă încredere în el şi care fermeca toate băbuţele şi moşii securişti, sau nu, îmi părea veşnic. Şi în ziua de azi aceleaşi categorii de „cetăţeni” îi iau apărarea. Acum 2 sau 3 ani am participat la un marş dedicat memoriei victimelor mineriadelor, deci implicit împotriva „ideii” de Iliescu. Ţin minte că ne-au tot apostrofat vârstnicii cât am defilat din Piaţa Universităţii până la tovarăşul din Primăverii. Nu erau ele înjurături, dar tot ne simţeam aiurea când ne critica cineva mai în vârstă. Desigur, efectul a fost nul, or noi ne-am văzut de ale noastre. Eram şi basarabeni şi scandam: „- Iliici, eşti acasă?! – Morţii nu ne lasă!”. A fost mare tam-tam atunci legat de chestia asta. Frumos, totuşi. Nu am luat amenzi. Doar ne-am opărit la soare şi ne-am ales o parte dintre noi cu răceli pentru că băusem apă rece din mers. Anul trecut, în martie, Golanii au luat amenzi, câte 200 de ron fiecare. Ţin minte că râdeam când îl auzeam pe unul dintre prietenii mei cum striga din dubiţă. Ştiam că nu îl bătea nimeni. Dar, pe de altă parte, era trist, or însăşi gestul jandarmilor de a-l fi băgat cu forţa în maşină, după ce acesta aprinsese nişte lumânări în faţa casei celui care a provocat pierderea multor vieţi omeneşti, folosind minerii dezlănţuiţi. Un manipulator eficient acest Iliici, este clar. La fel îl vedeam şi în acele momente când în stradă, în faţa casei lui, tinerii paşnici erau îmbrânciţi de moşi urâţi şi agresivi, iar el stătea pe undeva confortabil şi consolat de vreun apropiat(ă), cu veşnicul zâmbet triumfător în colţurile gurii. Doar unii dintre moşi erau angajaţi de pe la partid sau cine ştie de pe unde. Restul… restul. Hidoasă imagine…
Nu este nevoie să dezbatem foarte mult trecutul lui Iliici, provenienţa lui, argumentele de bun-simţ care îi indică aparteneţa ideologică şi mentalitatea. Totul este mai mult decât evident. Eu am prins România din epoca „democrată”, să o numim aşa, când cel puţin existau câteva forţe politice/tabere bine definite care utilizau deja inclusiv metode de „luptă” caracteristice unei societăţi democratice. Mi-e greu, aşadar, să apreciez sau să analizez (cu atât mai mult) rolul lui Iliici în politicul din România. Ceea ce ştiu eu însă (şi cu ideea asta am crescut) este că inclusiv din cauza lui, podul de flori de la începutul anilor ’90 nu s-a „împietrit” între timp. Ştiu că în acea perioadă au existat intenţii şi acţiuni clare ale părţii moldave de a reuni RMul la bucata cea mai mare din ţară. Exista însă acel acord dintre Iliescu şi Gorbaciov prin care o asemenea desfăşurare a evenimentelor se excludea. Cine l-a pus pe Iliici să semneze? Ce ameninţare externă şi ce deznodământ catastrofal îi aştepta pe români dacă revenea României bucata estică românească? Risc să cred că nu exista vreuna foarte clară. Acţiunile şi atitudinile ulterioare ale nomenklaturistului Iliescu au demonstrat că nu a fost niciodată vorba de vreun ataşament deosebit faţă de românii de la est de Prut, fie din partea lui personal, fie din partea partidului şi a oamenilor pe care i-a „popit”.
Iliici poate fi considerat unul dintre dirijorii văzuţi ai sistemului putred în care ne vedem noi, studenţii români basarabeni, în acest moment, începând cu „independenţa” RM care nu ar fi trebuit să fie altceva decât un pas către revenirea la ţară, până la politica actuală dusă de PSD prin şefii săi, deloc favorabilă apropierii RM de România.
80 de ani. Zicea că se retrage. Eu nu cred. Nici de presă nu cred că a obosit încă. Mare păcat… mare!
martie 2, 2010
18 ani de la atacul rusesc. Noi nu suntem ca ei
18 ani de la agresiunile rebelilor cazaci şi, implicit de la atacul armatei a 14-a ruse asupra forţelor de poliţie moldoveneşti… A trecut multă vreme, dar armata e tot acolo şi vinovaţii tot nepedepsiţi, ba şi cu posturi de conducere (asta dacă nu au murit între timp).
Eu eram mic pe atunci, aveam 5 ani. Nu am nici un fel de amintire legat de conflict, chiar dacă tata împreună cu un grup de prieteni şi colegi de generaţie au participat şi ei în anumite moduri la ostilităţi. Am avut şi un unchi, maior de poliţie în Râşcani, ucis în ’94, care a particpat plenar la operaţiuni. Imaginea mea despre conflict mi-a fost creată prin concursul mai multor factori: mama şi familia pe de o parte, media, pe de alta şi ceea ce am mai citit eu pe unde am apucat.
Ceea ce rămâne însă sunt victimile şi violarea unei bucăţi de popor român. Ţin la ai mei. Iar dacă ai mei ar fi fost nişte eschimoşi, tot aş ţine la ei, pentru că alţii nu am. Ataşament necondiţionat! Ştiţi ce înseamnă asta? E ca dragostea de familie. Nu ne-o alegem, dar o iubim. Nu înseamnă altceva decât înseamnă familia pentru un oricare alt fecior, dar totuşi ne e cea mai scumpă. Nu ne susţine în tot ce vrem noi, dar totuşi ne uscăm fără susţinerea ei. Aşa simt eu şi în legătură cu ţara de care aparţin. E parte din mine. Iar când apar nişte neanderthali care folosesc forţa brută pentru a mi-i ucide pe ai mei, eu nu-i pot ierta. Niciodată. Noi nu suntem ca ei. Noi avem un alt fel de spirit. Noi suntem oameni liberi şi curaţi. Noi nu atacăm. Noi ne apărăm cu tărie şi constanţă. Dezbinaţi formal, reîmpărţiţi zonal, ameninţaţi brutal.. noi nu cedăm!
29 de mii de participanţi la conflictul cu ruşii şi cazacii nu e ceva de uitat. Azi au fost organizate ceremonii de onorare a victimelor. S-a vorbit despre cotropitori şi duşmani ai unei statalităţi naţionale, a unei părţi de Românie, a unei părţi de popor român care atunci a ales, mai mult sau mai puţin voluntar, “să încerce marea cu degetul”. Roadele le culegem şi acum, or jocul de-a independenţa continuă cu tot cu ruşi în coaste. Nu ne mai slăbesc ei din “îmbrăţişarea frăţească” cu iz sadist… Poate că pentru noi conceptul de vecinătate apropiată nu înseamnă mare lucru, dar pentru ruşi acesta spune mult prea multe pentru a nu ţine de noi cu dinţii, iar prin noi, în şah şi vestul.
Sunt mândru că am ajuns să trăiesc zilele fericite în care să aud guvernarea moldavă vorbind despre sacrificiul nevoit la care mi-a fost supus poporul, iar asta doar din cauza şi datorită abordării barbare a esticilor de a obţine lucrurile care li se pare că le aparţin, sine qua non străine de ei.
Noi vom ţine capul sus pentru că noi nu suntem ca ei…
Tudor COJOCARU, pentru SpreVest.ro
