„Comunitatea” moldovenilor, sau cum să adâncim criza identitară prin bune intenții

Perioada electorală este, în mod evident, una de maximă tensiune și responsabilitate, atât pentru cetățeni, cât și pentru cei care se înfruntă eroic pentru simpatiile și votul acestora. Mielușeii din perioada pre-electorală se transformă subit în lupi prădători, dar și invers, adică trădătorii, de data asta, în mielușei. Metamorfozele se produc în dependență de zonă, mediu, competența actorului politic și nu în ultimul rând, ținând cont de publicul căruia i se adresează mesajul electoral.

Am putut remarca odată cu debutul recentei campanii electorale, că dimensiunile pe care s-a mizat pentru a convinge cetățenii să-și investească încrederea într-un una din forțele concurente au fost economia, lupta împotriva corupției, securitatea și nu în ulimul rând, cea identitară. Dar fiind că cei care au avut acces la spațiul public în această perioadă au fost mai curând orientați către acapararea voturilor, decât pe transmiterea unor mesaje coerente și productive, ne-am trezit cu o avalanșă de personaje care cereau insistent să fie deschise secții de votare pentru ”comunitatea” moldovenilor din străinătate. Dincolo de intenția nobilă pe care am susținut-o inclusiv eu la vremea potrivită, trebuie să atragem atenția și asupra formulărilor de tipul ”comunitatea moldovenilor/basarabenilor” din străinătate.

Ar fi multe de vorbit despre sensurile conceptului de comunitate, or aceasta poate fi atât una profesională, de interes, sau pur și simplu o grupare de state care este denumită aproape standardizat ”Comunitate Europeană”. Având însă în vedere că moldovenii nu reprezintă nici o profesie, nici un domeniu de interes și cu atât mai mult – nu reprezintă niște state, este evident că noțiunea se referă la ceea ce se vrea a fi o etnie, un popor sau o națiune distinctă. Desigur, am mai putea lua în considerație și ideea de comunitate a cetățenilor moldoveni, dar chiar și așa, am rămâne cu un mare vid în ceea ce privește semnificația acestei expresii.

Conform celor mai elementare rigori, o comunitate trebuie să fie caracterizată printr-un nume propriu colectiv, un mit al moștenirii comune, amintiri istorice comune, unul sau mai multe elemente specifice ale unei culturi comune, o asociere cu un ținut natal specific, un simț al solidarității pentru sectoare semnificative ale populației și o limbă de comunicare distinctă (conform lui Anthony D. Smith). Pe baza acestor criterii am putea cu ușurință să evaluăm modul în care sunt satisfăcute criteriile existenței unei comunități a moldovenilor.

În primul rând, însăși termenul de ”moldovean” este unul disputat, cele 3 curente majore constituindu-se din indivizi care susțin apartenența moldovenilor la poporul român, din cei care se revendică din dacii liberi (ne-romanizați), deci ne-români (romanizați) și cei din urmă care susțin afilierea moldovenilor la cultura rusă, în detrimentul celei românești.

Acesta ar putea fi considerat primul argument împotriva ideii de comunitate a moldovenilor. Nu poate exista așa ceva atât timp cât secțiuni considerabile din populație au percepții total diferite în legătură cu identitatea lor națională. Am putea lega acest argument de ceea ce am zis mai devreme, adică de acel simț al solidarității, inexistent de cele mai multe ori la moldoveni, inclusiv din cauza acestor 3 curente.

Numele propriu colectiv relevă și el anumite ambiguități, sensurile duble fiind în acest caz speculate inclusiv de forțele politice dornice să-și facă din chestiunea identitară, iar de aici, din numele celor care sunt cetățeni moldoveni, campanie electorală. ”Bâta identității” a fost deja utilizată în cele mai diferite feluri, în special de comuniștii care au profanat însăși noțiunea de moldovean, creând un antipod al acestuia, moldovanu’ ne-român, cel care are o singură patrie – Moldova, eventual cea Mare. Nu voi insista prea mult asupra acestui subiect, având în vedere că discuția aceasta ar avea nevoie de cel puțin un alt articol.

Revenind la ideea de comunitate, trebuie să ne gândim dacă există anumite memorii colective care să ne fie specifice doar nouă, cetățenilor moldoveni, iar dacă există, să ne punem și întrebarea ”Care le este originea?”. Având în vedere că suntem un stat (sau o tentativă de stat, mai bine-zis) relativ tânăr, cu un prezent și viitor îndoielnic, consider că nu avem conturate exact un cuantum suficient de amintiri comune care să ne creeze senzația de apartenență la o comunitate, în sensul real al termenului. Desigur, nu putem nega faptul că există anumite amintiri comune nouă, celor din stânga Prutului, dar revenind la întrebarea de dinainte, care este originea lor și ce ne definește pe noi de fapt conform propriilor percepții? Ce ne vine prima dată în minte când spunem ”moldoveni”? Ce simboluri istorice avem? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care, odată ce vom găsi niște răspunsuri mai puțin ambigue decât avem acum, am putea susține că știm adevărul despre o parte din identitatea noastră. Marea majoritate a cetățenilor moldoveni par să îl recunoască pe Ștefan cel Mare drept cel mai important personaj istoric mitizat. Dar este oare acesta un ”patrimoniu” doar al nostru? Să ne amintim că acum câțiva ani, în urma unui concurs național organizat de TV România, postul public de televiziune, titlul de Cel Mai Mare dintre Români i-a revenit anume mitului moldovenesc, lui Ștefan cel Mare. Așadar, un personaj care stăruie în mintea unui întreg popor nu poate fi însușit de către o secțiune a acestuia. Evident, nici nu au existat mișcări populare care să îl revendice pe Ștefan cel Mare, ar fi și absurd. Cu toate acestea, oficialitățile moldovenești nu au avut rețineri în a crea din Ștefan cel Mare un simbol al moldovenității (ca să nu zic a ”moldovenismului”). Iar alături l-au postat și pe marele cărturar Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă, după cum se știe, a întreținut relații pe filieră culturală cu Rusia, iar fiul său, Antioh, a fost un apropiat al țarului rus. Aceste aspecte au fost și încă mai sunt speculate într-un mod cinic atât de către pro-ruși și anti-români, respectiv, cât și de către ruși înșiși. Chiar în perioada imediat următoare protestelor din 7-12 aprilie de la Chișinău, în mass-media rusească din RM, dar și din Rusia, au apărut personaje care aduceau aminte de această legătură a lui Dimitrie și Antioh Cantemir cu țarul. Culmea cinismului autorităților față de toți cetățenii moldoveni, vorbitori ai limbii române (bine-cunoscuta „moldovenească” din Constituția statului moldav), l-a constituit evenimentul desfășurat la Strasbourg și organizat de reprezentanța RM pe lângă Consiliul Europei, delegație a cărei șef era Andrei Neguță, cel care a fost înaintat recent în funcția de președinte de stat de către comuniști. Organizatorii, dintre care și studenți moldoveni aflați la studii în Franța, au considerat de cuviință să desfășoare evenimentul în limba rusă, la fel cum a fost și filmul documentar despre cărturarul moldav. Evident, lipsa de reacție a moldoveanului în asemenea situații este definitorie și de la sine înțeleasă. Este adevărat că evenimentul nici nu a fost adresat publicului moldav, ci mai curând a avut rolul de a crea imagini eronate europenilor. Iată cum, așadar, este profanată o constituție a unui stat care se pretinde a fi independent, iar limba sa oficială este româna (”moldoveneasca” lui Stalin din 1924). Probabil că paravanul culturii și limbii ruse este considerat ideal pentru acoperirea strălucirilor autentice românești care caracterizează elementele și personajele culturale din RM.

Cultura este, iarăși, una dintre cele mai importante caracteristici ale unei comunități. Iar dacă o comunitate este denumită ”moldovenească”, atunci și cultura acesteia, la rândul ei, trebuie să fie tot ”moldovenească”. Cu certitudine, dintre noțiunile de ”cultură moldovenească” și ”comunitate moldovenească”, cea dintâi pare mult mai aberantă. Acest lucru se întâmplă nu neapărat datorită faptului că cea de a doua ar fi cu mult mai decentă, ci mai curând pentru că ne este mult mai familiară și a fost mult mai utilizată în discursul public din RM. Este de notat că despre o comunitate a moldovenilor în România s-a încercat a se vorbi în luna februarie din 2007, când un grup de tineri basarabeni din Iași au încercat să înființeze un ONG numit ”Comunitatea Moldovenilor din România” și care nu a reușit să se înființeze, fiind ilegal (România nu recunoaște o minoritate a moldovenilor în propria țară) și care a încercat a fi utilizat în scopuri politice de către comuniștii chișinăuieni care și-au manifestat susținerea pentru această structură. Ne putem întreba atunci, de unde această atitudine atât de binevoitoare a unor indivizi care și-au demonstrat până în prezent intențiile dăunătoare privind chestiunea identității românilor moldoveni?

Ar mai rămâne de menționat chestiunea limbii vorbite de acei cetățeni plecați în afara statului RM. Pe marginea acestui subiect s-ar putea discuta foarte mult. Esențial însă, ar fi ca cei care o vor face, să fie conștienți că ar avea de ales între a fi părtașii unor ideologii și regimuri politice, sau să țină cont de pozițiile academiilor de știință, oamenilor de cultură și cercetărorilor specializați care afirmă clar că moldovenii de la est de Prut vorbesc un grai moldovenesc al limbii române.

Am pornit de la ideea că însăși utilizarea conceptului de ”comunitate a moldovenilor” poate fi dăunătoare, or în mod inevitabil, ne pomenim cu acesta ca desemnând ceva specific și delimitat în orice mod de tot ceea ce înseamnă un spațiu cultural și simbolic unic, românesc. Drumul spre iad e pavat cu bune intenții, chiar dacă, de multe ori, entuziasmul se poate dovedi eficient. Cu toate acestea, tind să cred că perpetuarea unei idei care-și are sursa în discursul oficialilor comuniști nu poate decât să dăuneze dumiririi noastre, a tuturor, legat de unii și de ceilalți. 

Tudor Cojocaru