I.
E momentul meu
și nu am cum să-l pierd printre
forme fugare de suprafață.
Îți văd ființa cum pulsează,
dar tu te oprești
în cel mai scurt dintre soroace,
parcă pentru a mă apăsa pe fire.
Aș prefera să mă adâncesc în ochii tăi, dar
profunzimea condamnă de cele mai multe ori,
sau doar până acolo pot să gândesc eu azi…
O vreau.
II.
Repeziciunea ucigașă ne lipsește
de cele mai dulci dintre adâncimi,
iar noi îi râdem în față.
Uităm voluntar că omorul
e înrudit cu viclenia.
Râsul, în schimb, nu uită
că se bălăcește-n inconștient
sfidându-și datoria de a sfida.
Noi pierdem.
iulie 28, 2009 la 4:58 pm
“Profunzimea condamna de cele mai multe ori”…adevar adevarat!!…interesante,intrigante versuri…desi exprima idei prea dure(poate)…si te depasesc ca varsta(cred….dar,stiu eu,adevarata varsta nu e cea biologica/fiziologica)…Oricum,iti multumesc pentru bucuria si placerea de a da (in sfarsit!!)ochii cu niste versuri “pline de must”…ca,pana acum,m’am tot saturat de poeziile “seci” ale tinerei generatii(sau…d’ale postmodernistilor).
august 1, 2009 la 7:44 am
Multumesc Elena. Versurile mele reprezinta toate niste momente. Oricat de ciudat ar parea, daca le recitesc dupa o perioada, trebuie sa fac eu insumi un efort pentru a intelege ce am avut in vedere. Insa recompensa vine odata cu amintirea starii din acea clipa.
.
Nu am studiat prea mult poezia pentru a-ti raspunde la ultima pare a mesajului. Oricum, ma bucur mult ca l-am bucurat pe cineva si i-am provocat placeri
august 18, 2009 la 9:16 pm
poezia vine de la zei doar in momentul in care face cuplu cu cititorul.scriitorul nu conteaza
august 21, 2009 la 10:20 pm
Ar fi suficient pentru scriitor ca poezia lui ”sa faca un cuplu” cu cititorul
.