Pentru a ne crea o perspectivă corectă a ceea ce înseamnă religia, dar mai ales pentru a înțelege care este rolul acesteia în viața socială a indivizilor, trebuie să pornim de la definirea conceptelor. Conform dicționarului de sociologie Blackwell, religia se definește sociologic prin funcțiile pe care le îndeplinește în sistemele sociale. În general, religia este o construcție socială menită să furnizeze un mod comun, colectiv de raportare la aspectele necunoscute, incognoscibile ale vieții umane – la misterele nașterii și morții și la dilemele grave care apar în procesul de luare a deciziilor morale. În această funcție a ei, religia oferă nu doar răspunsuri la probleme și interogații umane perene, ci formează și baza coeziunii și solidarității sociale. (Wilson, Bryan, Religia în perspectivă sociologică, în Dicționarul de Sociologie Blackwell, p. 287).
Totuși, prima funcție a religiei, după cum a argumentat E. B. Taylor în lucrarea Cultura primitivă, a fost de a oferi explicații unor fenomene precum visele, transele și moartea, astfel îndeplinind o funcție cognitivă, mai ales în lipsa unor explicații științifice clare.
Încă de la primele sale manifestări, religia a constituit unul dintre cele mai importante liante dintre reprezentanții aceleeași comunități de oameni, furnizând seturi de norme și valori, dar și reguli clare, capabile să contribuie la coeziunea dintre membrii acestora. Potrivit lui Emile Durkheim, religia are funcția de a sacraliza socialul însuși, de a oferi acestuia un plus de autoritate un efort de a sacraliza socialul însuși, de a oferi acestuia un plus de autoritate. Normele care conferă coeziune societății, care îl integrează pe individ nu au, prin ele însele, putere coercitivă suficientă. (Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice). Pentru sociologul francez, solidaritatea morală se datorează anume religiei, ca instrument al colectivității de a-și promova solidaritatea sa, iar acest lucru are loc prin învestirea cu sacralitate. În aceeași lucrare, Formele elementare ale vieții religioase (p. 35) găsim viziunea lui Max Muller asupra conceptului de religie, care opina că aceasta reprezintă ”un efort de a înțelege neînțelesul, de a exprima inexprimabilul, o aspirație către infinit” (Muller, Max, Introduction à la science des religions, p. 17. Cf. Origine et développement de la religion, p. 21).
Funcția de coeziune asupra căreia a atras pentru prima dată atenția Emile Durkheim, este relevată și de Constantin Cuciuc, sociologul român care argumentează existența unei coeziuni între membrii grupului şi a acestora cu sacrul. Pe baza credinţei, între credincioşi se stabilesc şi relaţii profane: ajutor reciproc, de rudenie, acte de caritate ş.a. Când alte forme de coeziune (economice, de rudenie, politice, etnice) slăbesc, religia le suplineşte. Sărăcia sau persecutarea unor credincioşi, dezamăgirile din viaţa laică, zdruncinarea relaţiilor din familie, este compensată de comuniunea religioasă, care oferă ajutoare, consolare spirituală, conciliere pastorală, reintegrarea în activităţi sau grupuri sociale, suplineşte singurătatea şi abandonul. (Cuciuc, Constantin, Sociologia religiilor, ediția a III-a, p. 175).
Cercetătorul James Frazer a analizat religia din punct de vedere acțional. În lucrarea sa Creanga de aur el a considerat religia ca fiind exprimarea subordonării indivizilor față de fenomenele pe care nu le puteau controla. Acest lucru a venit ca urmare a inutilității practice a magiei. Având în vedere aceste lucruri, pare totuși firească întrebarea dacă până acum religia nu s-a dovedit a fi la fel de inutilă practic. Am putea desigur argumenta că rolul său este mai degrabă simbolic, însă nicidecum având rezultate vizibile și cu atât mai mult imediate.
Studiată dintr-o altă perspectivă, cea a străinului ajuns pe o insulă din oceanul Pacific, având scopul de a întreprinde studii antropologice, religia capătă sensul unei modalități de a diminua anxietatea, grija și chiar teama de lucrurile și fenomenele greu de controlat. Acest fapt, explică antropologul Bronislav Malinowski, este relevat printr-un exemplu simplu, capabil să arate diferența de atitudine referitor la două îndeletniciri de bază ale populației respective. Iar această diferență vine exact din funcția pe care o are religia în cadrul unei comunități. De exemplu, dacă pescuitul era acompaniat de o gamă variată de ritualuri și practici magico-religioase, atunci agricultura decurgea fără a fi nevoie de astfel de acțiuni speciale. Asta se întâmpla din cauza nivelului diferit de pericol la care erau supuși indivizii în practicarea respectivelor îndeletniciri. Agricultura, nefiind asociată vreunei primejdii și nefiind considerată drept problematică, nu era însoțită de nici un fel de ritualuri. Pe când pescuitul, de care depindea alimentația locuitorilor, nu putea fi controlat, sau cel puțin nu în totalitate, reprezenta o continuă sursă de anxietate datorită forțelor naturale, independente de forța umană. Altfel spus, locuitorii respectivei insule foloseau practicile religioase ca pe un instrument de diminuare a fricii și pentru a-și redobândi încrederea și speranța. (Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice).
A.R. Radcliffe-Brown (id.) a lansat însă o altă teorie conform căreia funcția religiei este mai degrabă de a spori anxietatea și de a intensifica, în general, sentimentele resimțite de către indivizi, în sensul că marea parte a evenimentelor sociale, dacă nu chiar toate, implică o anumită influență religioasă. Se observă, astfel, o aparentă opoziție cu teoria lui Malinowski, datorată în primul rând analizei unui alt tip de situații. Astfel, putem spune că una dintre funcțiile religiei este de a asigura o anumită ordine socială acceptată de către indivizii acealeeași societăți, ordine care se manifestă prin acele practici simbolice și de cult.
Comuniștii Karl Marx și Friedrich Engels, a căror opoziție față de religie a fost una bine-cunoscută, tratau fenomenul credinței drept unul instrumental, utilizat în scopuri de manipulare a propriului popor de către clasele dominante (burghezia). Acest lucru decurge din orientarea indivizilor către lumea de apoi, cea în care totul va fi echitabil și toți oamenii egali, astfel provocând în rândurile maselor o stare de apatie și indiferență totală, nefavorabilă, ba chiar potrivnică luptei de clasă pentru drepturile proletariatului. Celebra expresie ”opium al popoarelor” reflectă în mod cât se poate de clar atitudinea comuniștilor față de religie și Biserică, în mod implicit, or aceasta trimite inevitabil la nedreptatea cu care sunt tratați proletarii în condițiile asupririi de către stat.
Deosebit de importantă este analiza pe care a făcut-o relației dintre religie și viața socio-economică Max Weber. Studiul său de referință îmbină o viziune largă asupra firii omenești cu date exhaustive privind modul în care anumite mișcări religioase au determinat schimbarea structurilor economice din Europa feudală și mai târziu, din Statele Unite ale Americii, transformându-le în veritabile sisteme de competiție capitalistă. Ideea de bază a lucrării germanului constă în faptul că inițial,capitalismul a apărut datorită credinței în bani camijloc de obținere a mântuirii. Prin acumularea avuției, capitaliștii demonstrează că sunt demni de grația divină, semnând o poliță pentru eternitate. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în prezent, raționalizarea profitului și conduita conform disciplinei divine excludeau consumerismul. Era un păcat să arunci banii pe bunuri ne-esențiale. Era o virtute să acumulezi și să investești. Individul nu considera un pericol faptul de a avea avere, or aceasta era protejată chiar de Dumnezeu, în calitate de dovadă și simbol al mântuirii.
Evenimentele produse de-a lungul timpului i-au determinat însă pe mulți dintre cercetătorii fenomenului religios să-și îndrepte atenția către rolul pe care îl joacă acesta cu privire la păstrarea și consolidarea identității naționale, analizându-l anume din această perspectivă.
Având în vedere faptul că spațiul românesc, aflându-se la intersecția intereselor mai multor imperii războinice (în trecut) și economice (în prezent), instituția Bisericii a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de conservare a unui neam.
În cele mai multe dintre cazuri, reprezentanții Bisericii formau acel nucleu care-i unea pe cei mai de seamă luptători pentru emanciparea națională.
S-a scris mult despre factorul religios din România, mai cu seamă despre cel din zona de est a țării, Basarabia, unde, începând cu anul 1812 a fost instaurată dominația rusească, devenită mai apoi sovietică. Elementul rusesc a fost suprapus peste cel băștinaș, astfel încât toate funcțiile din administrația românească au fost acaparate de către străini. Apar numeroși teologi care sunt nevoiți să-și schimbe statutul profesional, dar și social, activând, pe lângă faptul că aveau o activitate bisericească, în calitate de militanți ai cauzei naționale. Unul dintre aceștia a fost și românul basarabean Vasile Țepordei care a argumentat în articolele sale importanța instituțională a Bisericii, denunțând ignoranța și nedreptatea de pe urma cărora a suferit poporul românesc din acest teritoriu: ”…principalul naș al Unirii a fost Biserica basarabeană. (…) După anexarea Basarabiei la imperiul rusesc în 1812, rușii au avut o politică destul de dibace. Au urmărit rusificarea și chiar asimilarea poporului basarabean, însă nu brusc, ci treptat și prin acordări de avantaje. Astfel, i s-a lăsat limba românească în școală și biserică. După câtva timp însă se introduce limba rusă în administrație, justiție și apoi în școală. Acestea fiind instituții ce depindeau direct de ministerele de la Moscova. A fost de ajuns un ordin de la Centru, ca limba moldovenească (românească) să fie înlocuită cu cea rusă. Singura instituție, însă, în care s-a păstrat în permanență ”limba moldovenească” a fost Biserica, iar dintre școli, Seminarul Teologic de la Chișinău. Căci seminariștii și, deci, mai târziu, preoții, erau singurele elemente recrutate dintre fiii de preoți de la sate și de țărani. Moldovenimea din Basarabia a opus o rezistență încercărilor de rusificare, ce a uimit pe ruși. Momentele culminante, însă, sunt înființarea tipografiei moldovenești. De aici pleacă în toate satele cărți bisericești în limba moldovenească, iar preoții, citindu-le poporului, țineau trează conștiința națională. Biserica e singura instituție în care s-a vorbit și s-a citit în permanență românește. O dată cu apariția ”Luminătorului” cărturarii de moldovenește, își aștern gândurile lor pe hârtii, transmițându-le întregului popor al provinciei. Inițiatorii și conducătorii sunt: ieromonahul Gurie, actualul Mitropolit al Basarabiei, pr. Partenie și venerabilul ic. Mitrofor Constantin Popovici. Aici își fac școala toți scriitorii și poeții români basarabeni, în frunte cu regretatul Alecu Mateevici. De n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanții ei să țină deșteaptă conștiința națională, n-ar fi fost acei fii care au făcut Unirea.” (Țepordei, Vasile, Revista Raza, an. III, nr. 114, 16 aprilie 1933, p. 2 în Țepordei, Vasile, Scrieri alese, pp. 92-94).
Învățământul, ca și instituție socială capătă noi sensuri în condiții de pericol pe termen lung. Deznaționalizarea, atunci când este gândită și făcută în mod organizat și agresiv, lovește exact în cele mai sensibile puncte, unul dintre acestea fiind școlile, universitățile și celelalte instituții care furnizează viitori intelectuali, oameni care pot îndeplini rolul de motoare ale societății, cei care vor oferi repere și valori demne de urmat. Prin atacurile direcționate asupra învățământului se atacă în cel mai direct mod posibil viitorul națiunii. Dincolo de rolul de sursă de elite, orice instituție de învățământ are un important rol în a genera coeziune și solidaritate între membrii societății. Se știe că în momentul în care aceste importante elemente ale păstrării identității sunt dereglate, suflul popular se stinge, iar odată cu acesta – întreaga ființare. Teologul Sergiu C. Roșca a sesizat foarte bine acest lucru, expunând unele dintre modelele de acțiune ale reprezentanților Bisericii întru promovarea adevărului istoric: ”Facultatea de Teologie din localitate împlinește anul acesta 10 ani de existență. În acești 10 ani, care s-au scurs pe nesimțite, au absolvit și și-au luat licența, o mulțime de tineri, care astăzi răspândesc cultura creștină și română pe plaiurile întregii țări, îndeosebi ale Basarabiei. De când s-a înființat, Facultatea de Teologie a ocupat și ocupă și astăzi un loc de frunte în viața culturală românească și mai ales în cultura teologică creștină”. (Roșca, Sergiu C., Pământul misiunii noastre, p. 44).
Publicațiile apărute cu sprijinul și aportul direct al marilor cărturari teologi din acea perioadă au contribuit într-o mare măsură la informarea populației autohtone, precum și la crearea unor curente de opinie obiective asupra evenimentelor ce se petreceau în acea perioadă. Pentru a înțelege mai bine efortul titanic depus de oameni ca Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu sau Zamfir Arbore, trebuie înțeles în primul rând contextul în care au avut loc respectivele mișcări. Fiecare pas era unul decisiv, unic pentru românii din Basarabia. După o perioadă în care aceștia fuseseră supuși unei crunte rusificări, veneau exponenții fostei Partide Moldovenești să ofere poporului o nouă șansă, de dezvoltare firească în sânul Țării. Filologul Ion Nuță a arătat care erau acele materiale de o importanță majoră: ”Apar tot acum (în 1918, la Unire) primele periodice românești din Basarabia: ‘Basarabia‘, ‘Cuvânt Moldovenesc‘, ‘Viața Basarabiei‘, ‘Glasul Basarabiei‘(…). Menționăm acum și apariția unor abecedare și cărți de citire în românește datorită unor oameni de cultură ca Gh. Codreanu, Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu, Zamfir Arbore, ș.a. (…)”.”(Nuță, Ion, Limbă și cultură românească în Basarabia, p. 127)
Un simplu exemplu al conținutului și orientării acestor publicații: în ziarul ”Cuvânt Moldovenesc” din 2 august 1917 apăreau scopurile moldovenilor de pe frontul românesc, printre care se număra și cerința ca ”în toate școlile duhovnicești (seminarii, școala duhovnicească și clasele dăscălești) să se învețe în moldovenește, ca să pregătească preoți și dascăli moldoveni pentru Basarabia” (punctul f.) (Ziarul Cuvânt Moldovenesc)
Tot Nuță ne spune că ”… la 3 aprilie 1992 un grup de 52 de deputați din Parlamentul Republicii Moldova adresează o scrisoare patriarhilor Alexei al II-lea al Moscovei și Teoctist al României, cerând începerea unui dialog ‘în vederea refacerii unității bisericești a poporului român.”(id., p. 129), ceea ce reprezintă un argument valoros în favoarea Bisericii ca factor al menținerii identității.
O nouă perspectivă asupra funcțiilor religiei o oferă Dan Puric, cel care a impresionat în nenumărate rânduri prin prestanțele sale, atât de apropiate de popor. Acesta afirmă: ”Ca să decerberezi un om, ca să-l manipulezi, trebuie să-i rupi reperele, trebuie să-i compromiți ideea de familie, ideea de tată, ideea de mamă. (…)(Puric, Dan, Cine suntem, p.104)”, or care structură are capacitatea reală de a proteja ideea de familie dacă nu Biserica?
Actorul conchide: ”De ce este, de exemplu, Biserica importantă? Pentru că ea rememorează, evocă, actualizează, în cadrul Liturghiei. (id., p 107)”. ”Dacă statul a luat-o razna, Biserica asigură neamul. Din punct de vedere politic, noi considerăm acum că suntem o efemeridă pe harta Europei. Neamul și toată națiunea se retrag în Biserică” (id., p. 96).
Având acestea în vedere, nu putem să ignorăm rolul esențial al Bisericii în viața colectivității, în general și a individului în mod special. Toate funcțiile enunțate vin să întregească imaginea religiei ca fiind locul în care credincioșii se întâlnesc și țin cont unul de celălalt, astfel contribuind la îmbunătățirea vieții în comun prin înțelegere și empatie.
Bibliografie
- Johnson, Allan G., Dicţionarul de Sociologie Blackwell, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007
- http://www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/religie.htm, autor: Elena Zamfir
- Cuciuc, Constantin, Sociologia religiilor, ediția a III-a, București: Editura Fundației România de Mâine, 2006
- Weber, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București: Antet, 2003
- Durkheim, Emile, Formele elementare ale vieții religioase, Iași: Editura Polirom, 1995
- Revista ”Raza”, an. III, nr. 114, 16 aprilie 1933, p. 2 în Țepordei, Vasile, Scrieri alese, Chișinău: Editura Flux, 2005
- Nuță, Ion, Limbă și cultură românească în Basarabia, Bacău: Editura Vicovia, 2007
- Ziarul Cuvânt Moldovenesc, Nr. 64, 2 august 1917 în Ciobanu, Ștefan, Unirea Basarabiei, Chișinău: Editura Universitas, 1993
- Puric, Dan, Cine suntem, București:Editura Platyterra, 2008
- Roșca, Sergiu C., Pământul misiunii noastre, București: Editura Universitară, 2006
- Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Iași: Editura Cantes, 1998
