National Geographic falsifica adevarul despre Republica Moldova

Ediţia română a publicaţiei lunare internaţionale editată de National Geographic Society, National Geographic – România, a abordat, sub semnătura redactorului său şef, domnul Cristian Lascu, în numărul din decembrie 2007, o temă de interes special pentru cititorii săi din România: Republica Moldova.

 Informaţiile şi comentariile autorului, ca urmare a ultimei sale vizite în Republica Moldova, stârnesc în mod legitim interesul oricărui cititor român. Iar prestigiul consacrat al publicaţiei te îndeamnă să citeşti cu toată încrederea fiecare material tipărit. Cu atât mai mare a fost regretul cu care am perceput o serie de inadvertenţe, denumiri geografice greşite şi date istorice deformate sau chiar şocante.

Greşeli întâlnim chiar în prima explicaţie a fotografiei care deschide articolul şi care ne înfăţişează un monument consacrat „luptătorilor sovietici care au eliberat Moldova, bătându-se cu Axa, îndeosebi cu trupele generalului Antonescu“. Indiferent de opinia despre „eliberarea“ sau „reocuparea“ Basarabiei în 1944, trupele respective nu erau ale unui general, ci reprezentau armata României, iar Antonescu devenise, începând cu toamna anului 1941, mareşal. Cuvintele rostite de Antonescu în iunie 1941 au fost „Ostaşi! Vă ordon treceţi Prutul!“, nu „Români! Vă ordon treceţi Prutul!“

O altă eroare importantă, tot din domeniul istoriei, este legată de numele unei operaţii importante declanşate de sovietici în vara lui 1944. Autorul face confuzie între localitatea Chişineu-Criş, din Ardeal, şi operaţiunea militară Chişinău-Iaşi.

Tot la capitolul istorie, se face o referire la anul 1940. În legătură cu aceasta, trebuie precizat că România a pierdut atunci o jumătate din Ardeal, şi nu o treime, cum se spune în articol. De asemenea, dacă tot se face un bilanţ al tragicului an 1940, atunci ar fi trebuit pomenită şi pierderea Bucovinei de Nord, precum şi a sudului Dobrogei.

O altă corectură necesară este şi aceea că trecerea la alfabetul chirilic s-a făcut de către sovietici, nu după război, ci încă din anul 1940, iar dincolo de Nistru încă şi mai devreme.

Referindu-se la anul 1812, autorul scrie că „Turcia a cedat Rusiei [...] teritoriul dintre Prut şi Nistru, denumit Basarabia“. Se impune precizarea că prin Basarabia se înţelegea atunci numai sudul provinciei respective, extinderea denumirii producându-se abia după ocuparea acelei părţi a Moldovei de către Imperiul Rus. O altă aserţiune greşită este următoarea: „Domnitorul Ghica s-a opus anexării, dar turcii i-au tăiat capul“. În realitate, domnitorului Grigore III Ghica i s-a tăiat capul de către otomani în anul 1777, fiind bănuit că întreţinea relaţii cu Imperiul Rus. Bucovina fusese pierdută din anul 1775. Deci, nu există nicio legătură între decapitarea voievodului Ghica şi pierderea unei jumătăţi din Moldova în 1812.

Perioada anilor 1806-1917 nu a fost doar una „cu bune şi rele“, când „a înflorit «intelighenţia» moldoveană, o copie a celei ruseşti“, ci una de teroare contra românilor, a limbii, şcolii şi bisericii în limba română, contra celor care visau la revenirea la România. Iar arhitectul rus care a elaborat planul urbanistic al oraşului Chişinău a fost Şciusev, nu Sciusev.

Autorul, care în mod evident nu stăpâneşte noţiunile de bază ale istoriei Basarabiei, nu poate face nici distincţia între principatul feudal Moldova şi statul feudal Moldova, această din urmă formulă aparţinând propagandei oficiale, care se străduieşte să argumenteze 650 ani de statalitate moldovenească.

Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti la 24 ianuarie/6 februarie 1918, iar nu „în 1917 [cînd] a izbucnit revoluţia rusă“. La fel, pactul Ribbentrop-Molotov s-a semnat în august 1939, nu în 1940.

Nici în privinţa istoriei contemporane lucrurile nu stau mai bine. Vorbind despre războiul de pe Nistru, sunt menţionate „trupele generalului Smirnov“. În realitate, a fost vorba despre trupele Armatei a XIV-a, comandată de generalul Lebed.

Este surprinzător faptul că apar erori şi la capitolul geografie, care face chiar specificul acestei reviste. Se vorbeşte în repetate rânduri despre râul „Râuţul“, în realitate fiind vorba de râul „Răut“. Localitatea „Roghi“ se numeşte de fapt „Rughi“. Dintre variantele folosite în articol privind mănăstirea „Tipova“, denumită şi „Ţipova“, versiunea corectă este ultima.

O altă categorie de erori se referă la detaliile tehnice. La graniţă se schimbă nu ecartamentul osiilor vagoanelor de tren, ci se trece pe alte boghiuri, care corespund cu schimbarea ecartamentului şinelor de cale ferată. Ar mai fi de adăugat că o ţinută elegantă este nu „la trei ace“, ci la „patru ace“, iar în franceză „cunoscător“ se scrie „connaisseur“, nu „connaiseur“.

Cititorul – în general, iar cel român în special – va rămâne în mod sigur nedumerit de faptul că, deşi în mai multe rânduri domnul Lascu a auzit, în timpul călătoriei peste Prut, vorbindu-se româneşte, având chiar, la un moment dat, „un sentiment de acasă“, nu a întâlnit români. Articolul induce punctul de vedere că ne aflăm în prezenţa unui stat multietnic, populat de „etnii viguroase“, respectiv „moldoveni, ruşi, ucraineni, bulgari şi găgăuzi“. Egalitatea enunţată diminuează rolul etniei „moldoveneşti“, care, totuşi, nu poate fi pusă pe acelaşi picior de egalitate cu cea bulgară sau găgăuză. Fără să mai punem la socoteală şi faptul că din punct de vedere numeric, conform statisticilor oficiale, pe locul doi se găsesc nu ruşii, ci ucrainenii. Dar faptul cel mai important este acela că enumerarea etniilor porneşte de la escamotarea existenţei românilor peste Prut. Indiferent de cifrele oficiale, care reduc drastic prezenţa românilor în datele de recensământ, ei totuşi, credem, sunt ceva mai importanţi decât bulgarii şi găgăuzii, cu tot respectul faţă de aceştia.

Se pare că autorului nu îi este foarte clar ce limbă se vorbeşte între Prut şi Nistru. La un moment dat, spune că „se vorbea în jur mai mult româneşte“. Dar cine vorbea româneşte? Găgăuzii şi bulgarii? Mai departe, autorul se referă la limbile care se aud într-o cafenea, unde se vorbeşte moldoveneşte, ruseşte sau în ucraineană. Câteva pagini mai încolo apare formularea: „teritoriul dintre Nistru şi Carpaţi, unde acum se vorbeşte limba română“. Când vizitează Cramele de la Mileşti, descoperă că „moldoveneasca nu este de fapt o limbă, ci o savoare!“. Iar pentru a consfinţi confuzia, autorul ne spune şi că „procentul de moldoveni români e acum de 80%“(!?).

Autorul consideră că „Rusia şi România trag ocheade Moldovei. Dar nu e o curte galantă, ci mai mult o hărţuire sexuală.“ Deci, ce mi-e Rusia, ce mi-e România! Săraca Republica Moldova trebuie să se descurce între aceşti doi vecini agresivi şi, în fapt, asemănători.

Vorbind despre tendinţele unioniste, este citat un fost deputat, Alecu Reniţă: „Unele declaraţii şi gesturi prounioniste au fost mai degrabă gafe, care au încordat relaţiile dintre cele două ţări şi au iritat Moscova“.

Oricum, cine citeşte articolul nu va înţelege exact nici din cine este formată populaţia Republicii Moldova, nici ce limbă se vorbeşte acolo majoritar.

 

 

de Alexandru Budisteanu