Victor Boian: „Am putut să-mi împlinesc visul acum, când au slăbit comuniştii”

Am primit acum două zile un articol de la Vlad Pârău, elevul expulzat din RM și declarat ”persona non-grata” în țara lui Voronin. 

Rugămintea a fost să contribuim, fiecare cum putem, în răspândirea acestei informații. Important este, însă, ca aceasta să apară în mass-media din statul român.

Oricine poate prelua acest articol scris de jurnalista Rodica Tomasenco din Chișinău.  

  

„Am putut să-mi împlinesc visul acum când au slăbit comuniştii”

Domnul Victor Boian din comuna Carahasani, Ştefan Vodă, (fostul judeţ Tighina) a avut un vis pe care doar amintirile durute, dar neîntinate ale Copilăriei au putut să i-l alimenteze, iar maturitatea să-l facă să-i  înţeleagă rostul. A construit, fiind ajutat de câţiva creştini si de soţia Nina un monument în memoria ostaşilor români şi nemţi, morţi intre anii 1941-1944 la frontiera de pe râul Nistru. Mai mulţi săteni, foşti sau actuali activişti de partid, l-au ameninţat cu moartea. Unii au zis că trebuie scos la marginea satului şi împuşcat, alţii – să fie spânzurat pe Crucea din faţa bisericii. “Eram gata să mor, dar să ridic acest monument cu orice preţ. Şi, când am observat că a cam slăbit puterea comunistă, mi-am zis că acu-i momentul, trebuie să repar o nedreptate istorică. Am făcut multe demersuri, apoi a trebuit să conving sătenii să nu-şi mai aducă vacile să pască iarba proaspăt semănată pentru viitorul monument din cimitirul satului. I-am rugat omeneşte, dar ei tot continuau să le lase să distrugă iarba. M-a durut gestul lor, m-au jignit tare. Dar, până la urmă, am cumpărat metal pentru porţi şi materiale de construcţie pentru monument. Când l-am înălţat, le-am dat de pomană tuturor celor care m-au ajutat: câte o cămaşă şi ce-am mai putut eu cumpăra, că nu sunt un om înstărit. Mi-a dat o mână de ajutor şi  ce-a de-a doua soţie – doamna Nina; prima s-a prăpădit acum patru ani. Nina a făcut mâncare pentru sătenii care m-au ajutat la ridicarea monumentului.”

Întrebat de ce , totuşi, a avut un astfel de vis, domnul Victor Boian a spus că de când era copil a fost marcat de jertfa ostaşilor români. Abia ajuns la vârsta maturităţii, agonisind ceva bani, a putut să conştientizeze drama unor ostaşi tineri, chemaţi la arme pentru a elibera Basarabia de urgia sovietică.

 După cum spune domnul Boian, la Răscăieţi, Ciobruciu şi Purcari s-au dus  lupte crâncene. Până la Nistru sunt 12 km, iar până la Cetatea Albă -50 de km. „Atunci comuna noastră, spune domnul Boian, făcea parte din judeţul Cetatea Albă. Ostaşii luptau împreună. E încărcată de dramatism şi soarta generalului rus Andrei Vlasov, care locuia în comuna Ivăneştii Vechi (astăzi – Ivanovca), judeţul Cetatea Albă. Văzând atrocităţile pe care le comiteau sovieticii, s-a dat cu românii şi nemţii, purta chiar uniformă de general neamţ, apoi s-a predat americanilor, în care a avut mare încredere, dar ei l-au predat, la rândul lor, ruşilor, care l-au executat. I-am scris şi numele dumnealui aici”.

 După lupte, pe cei morţi îi aduceau în faţa bisericii din Carahasani, apoi aşteptau să vină doi preoţi – unul catolic şi altul ortodox, ca împreună cu oamenii din sat să împartă morţii: pe nemţi şi români sa-i îngroape aparte. Pe cei români îi puneau în sicrie, iar nemţilor le făceau gropi, îi dezbrăcau, apoi îi îngropau câte patru în cimitirul satului, care atunci avea porţile sculptate din lemn. În partea dreaptă a porţii, era o placă de culoare albă – aici scriau numele morţilor ostaşilor români, în partea stângă a porţii, era o placă de culoare neagră – aici erau scrise numele ostaşilor nemţi. Când a reconstruit şi poarta cimitirului, Victor Boian a pus şi câte două cruci albe nemţeşti. „Erau atât de tineri aceşti soldaţi, ca nişte muguraşi, care aşa şi nu şi-au mai trăit viaţa, şi apoi cine vrea să vină să moară aici, pe pământ străin ?” o spune trist bărbatul. „Soldaţii români ne dădeau bomboane, nemţii – ciorbă şi pâine. Vă rog, în numele adevărului, doamnă reporteriţă, să scrieţi aşa cum a fost: erau tineri, cuminţi, întotdeauna bărbieriţi, nu erau niciodată beţi. Ne ajutau mult la muncile grele ale câmpului. În fiecare dimineaţă, câte un ostaş neamţ mergea cu o familie de ţărani din sat şi trăgea plugul până seara târziu, iar autorităţile române le dădeau grâu pentru semănat.”

Ostaşii români şi nemţi erau repartizaţi să locuiască pe la casele oamenilor din Carahasani, împărţind cu familia la care erau cazaţi şi bucăţica de pâine, şi locul de la masă. Marea dramă, însă, se consuma peste Nistru, unde sovieticii construiau un aerodrom, folosindu-i pe soldaţii nemţi şi români, dar şi pe localnicii din satele învecinate, pe care i-au despărţit de fraţi şi de surori, de mame şi copii.

„De exemplu, spune Victor Boian, mama cu un copil era la sovietici, iar soţul cu alţi copii – în Carahasani. Sovieticii, după o zi de lucru, nu le dădeau nicio picătură de apă. Mulţi s-au prăpădit, tare mulţi”.

Avea 11 ani când au venit sovieticii în Carahasani. Era ziua de 22 august 1944. E uimitor – la vârsta pe care o poartă pe umeri, cu câtă precizie îşi aminteşte de evenimentele care i-au marcat soarta. Ţine minte cum într-o noapte i-a auzit pe părinţi vorbind în şoaptă, că s-a primit ordin de la raion, ca să fie şters de pe faţa pământului cimitirul ostaşilor români şi nemţi. A doua zi, s-a lucrat de zor, ca mai apoi, să li se împartă sătenilor pământul proaspăt nivelat.

În prezent, ca să poată construi monumentul, i-a adunat pe toţi sătenii, rugându-i să renunţe la pământul din cimitir, deoarece acolo sunt osemintele eroilor. Unii au înţeles, alţii, spune dânsul, l-au blestemat, dar, cu trecerea timpului, au renunţat.

Când l-am văzut prima oară, mi-a sărutat măna, iar în curte cânta radioul la postul “Radio România Actualităţi”. Stâlpii din sat erau vopsiţi în culorile tricolorului românesc. Dar, din păcate, nici un ziar românesc nu ajunge în comună. Am tot întrebat de unul, de altul, dacă au auzit de „Jurnal de Chişinău”, „Timpul”, „Literatura şi Arta”, etc. Nici vorbă! Doar ziare ruseşti, de care îţi pofteşte inima.

De la domnul Boian am învăţat să cred că fericirea nu este o chestiune politică şi că trebuie să învăţăm să căutăm fericirea în ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită, în lucruri aparent minore, care nu prea au de a face cu marile planuri politice şi nici cu – evident – bogăţia.

Manuel Azana, preşedintele efemer a două republici spaniole zdrobite de puciul militar al lui Franco a fost întrebat odată: Don Manuel, chiar credeţi că libertatea, împlinirea visurilor, democraţia îi face pe oameni mai fericiţi? Azana a răspuns: Sincer, nu ştiu, dar sunt sigur că îi face mai oameni.

După un obicei de-al nostru românesc, mă închin în faţa omului care s-a dovedit a fi mai om decât mulţi alţii. Dar am scris aceste rânduri în special pentru unii ca să se trezească, iar pentru alţii – ca să meargă mai departe,  împlinindu-şi visele, aşa cum a făcut-o domnul Victor Boian .

Sfinţirea monumentului eroilor martiri va avea loc pe data de 5 iunie 2008.

Autor – Rodica Tomasenco, jurnalistă, Chișinău

tomasenco@yahoo.com