…este incredibil cum te poate scutura și trezi la realitate un eveniment tragic. Nici măcar acele evenimente care se vor a fi fericite nu te afectează atât de mult. De ce să se întâmple asta? Care e rostul lucrurilor rele dacă noi, ăștia de pe aici, de pe planeta Pământ tot nu învățăm nimic din ele? Și ce dacă în cel mai scurt timp îmi voi reveni și mă voi apuca cu un entuziasm sălbatic de ce făceam și până acum? Că doar s-a dus omul, gata, lasă-l…
Ei bine, nu îl las! Nu! E al meu. E al neamului meu. E al nostru. Iar noi nu am vrut să îl lăsăm. Atunci cum de a plecat lăsându-ne goi? Nu mai avem nimic de simțit. Numai pustiire și durere e în mine.
Mă simt revoltat, revoltat pe mine. Am impresia că nu am făcut ceva până la capăt. Nu am fost la acele concerte legendare unde mergeau doar părinții mei și prietenii lor. Eu aveam alte treburi. Eram cu joaca… Joaca de-a-nvățatul diferite lucruri noi. Așa mă consolam când evitam contactul cu valorile adevărate, preferându-le pe acele neînsemnate și seci. Multe și felurite. Așa gândeam eu. Ziceam că reușesc eu să le fac pe toate. Mă trezeam însă că am făcut exact…nimic de care să îmi pot aminti cu mândrie. Încă mai pățesc asta uneori.
Am pierdut o mare parte a muzicii noastre cea de la început, cea care a revoluționat modul în care se raportau oamenii la artă. Noroc a adus-o în rândul tuturor oamenilor, a celor care sunt prea ocupați pentru a se ocupa cu ”mărunțișuri”. Bine că exista radioul. Bine că dacă omul e ignorant, atunci apare altcineva/ceva care îi dă în cap și îi spune la ce să atragă atenția. Bine că au existat cei mai mari care să îi îndrume pe cei mici către muzica înălțătoare a familiei Dolgan. Și rău că acei mici descoperă farmecul ei prea târziu. Asta e. Am mai făcut greșeala asta, și o voi face din nou, sunt sigur. S-a întâmplat și în cazul mărețului cuplu Aldea-Teodorovici, când am aflat prea târziu că o mare parte din ceea ce simt eu a fost deja cântat de către cineva. E oare vreodată cineva născut în epoca și vremea potrivită? Sau cu toții suntem? Sau nimeni?..
Muzica te duce în timp. Mi-am revăzut orașul mereu verde, auriu sau alb, mereu plin de culori vii și de oameni ca niște nourași care plutesc pe străzile Chișinăului. Nu îi cunoșteam, nu știam ce era în sufletele lor, dar nu aveam ”răul” în minte. Nu îl aveam - deci nu exista. Simplu. Acum de ce trebuie să fie complicat? Pentru că am crescut, pentru că am responsabilități, pentru că nu pot să îmi permit să mă exteriorizez pentru că nu dă bine? Cred în puterea bunătății oamenilor mai mult decât în rațiunea acestora, asta e cert. În rest, la ce îmi mai rămâne să mă raportez?
Casa mea e templul meu. Credeam în asta înainte să plec. Acum nu mai știu care îmi e casa, iar mai multe temple nu pot avea, la fel cum nici mai mulți ”eu” nu pot avea. Cel puțin asta credeam. Acum mi-a rămas doar dorința…să cred. Părinții și familia. Ei nu se mută. Sunt mereu în mine, cu mine, respiră prin mine. Eu sunt ei, iar o parte din ei se află-n mine. Dragostea a fost inventată pentru a ști cum te raportezi la ei.
Regretele sunt, în general, niște forme aberante ale conștiinței noastre. Cu toate acestea, nu văd vreun rost în a încerca să le reprimăm. Ne dau semne. ”Data viitoare să nu mai faci, că ai putea răni pe cineva și sigur că pe tine…deja te-ai rănit”. Aceasta este vocea regretului care ar trebui să ajungă la urechile noastre pentru a putea schimba ceva în bine… În caz contrar, să ne așteptăm la traume.
Arta lui Mihai Dolgan este plină de imagini. De la Chișinăul din basme, artistul ludic, tânăra visătoare și plină de speranțe, până la oamenii zâmbitori care se înțeleg de minune în limba lor. Au nevoie doar de pace și dragoste.
O lume minunată, aproape fantastică, dacă nu ar fi fost posibilă - cu puțin efort și bunătate omenească. Mihai Dolgan ne-a arătat că locul acesteia este în noi, iar de acolo nu ne-o poate lua nimeni. Îi mulțumesc pentru această lecție.
Să-ți fie țărâna ușoară, maestre…
