
„Lasă, bei, uşile să se-nchidă, lasă, bei, uşile!!”, acesta era mesajul la microfon al conductorului unui metrou acum câteva zile când mă întorceam de la serviciu. Un astfel de mesaj comic îţi înveseleşte ziua? Sau te întristează impoliteţea şi barbarismul? Nu se ştie. România este ţara tuturor posibilităţilor…Să mergi în Bucureşti în fiecare dimineaţă şi seară pe rând cu autobuzul sau troleul, apoi cu tramvaiul, continuând cu metroul, pentru a termina pe jos este o experienţă de viaţă dintre cele mai serioase. De multe ori însă experienţa aceasta serioasă trăită în profunzimea ei se manifestă grotesc de contrastant. Aproape că devine normal să te enervezi, să zbieri, să împingi cu coatele, să plângi, să leşini de căldură, după caz, dar şi să zâmbeşti sau chiar să râzi isteric de omul care se împiedică şi cade sau de faptul că te simţi aşa cum poate că s-ar simţi dacă ar puţi o felie de şuncă presată între celelalte felii însumând un kilogram de mezel ţinut la temperatura unei camere bine încălzite. Pornind deci de la nivelul zero, de la omul simplu, din Capitală, aşa se vede cam cum stau treburile în România.
De când am început să lucrez şi să locuiesc (în Bucureşti, de circa un an şi jumătate, departe de locul unde m-am născut) – şi deci să fac ochi în lumea acestei ţări, am descoperit că există şi apropieri şi deosebiri umane cu conotaţii îngrijorătoare. Mai întâi, am ajuns să cred că există la noi două tipuri opuse de oameni: un tip, majoritar numeric, al celui care „se descurcă”, Read the rest of this entry »