Impresii de la concertul Chicane & M.A.N.D.Y. & Jeff Mills

   Mi-am petrecut toata ziua de sambata in casa. Mi-am permis sa lenevesc mult si semi-inconstient in patul cu care deja m-am obisnuit. Nu am insomnii si ma simt foarte mandru de asta. De foarte multe ori aud ca prietenii mei au probleme cu somnul. Desigur, intrebarea uzuala este “La ce ora ai inchis computerul?“, “Cu cine ai mai vorbit pe mess?”, “Ce film ai vazut?” si doar in unele cazuri “Ce carte citesti?“ sau “La ce te-ai gandit, ca nu ai putut dormi?”. De data asta, insa, intrebarile nu s-au referit la mine. M-am culcat relativ devreme, m-am trezit odata pe la 7 din cauza soarelui, pentru ca mai apoi sa il inving vitejeste acoperindu-mi ochii cu plapuma si continuindu-mi somnul dulce si lung, dupa cum s-a vazut.

   M-am trezit pe la 2, cand multi dintre vecinii mei de afara faceau deja gratare care imi inmiresmau casa cu tot felul de mirosuri mai mult respingatoare decat imbietoare. M-am gandit ca poate am o problema cu stomacul, daca micii afumati nu imi provoaca nici un fel de pofta de mancare, ba din contra. Sau poate ca doar miros urat, atat. La fel am simtit si in privinta muzicii, pardon, manelelor, care m-au facut sa stramb din nas si sa uit de aroma minunatelor specialitati din carne de nu-stiu-ce. 

    Am deschis ochii incet, atent si am calcat pe podea. Primii pasi au fost cei mai grei, inca mi se invartea capul de la prea mult somn. De 21 de ani ma tot intreb – cat ar trebui sa dorm pentru a fi intr-o stare optima? Oricat as dormi, aproape mereu am senzatia ca nu mi-e de ajuns, sau ca am dormit prea mult, ceea ce ma obliga sa fac gimnastica pentru a ma trezi mai repede, ca doar mi-am promis ca azi voi face tot ce nu am facut in cursul saptamanii. Intotdeauna, in casa unui om apar te-miri-ce lucruri de facut, de parca fara ele nu am putea trai. Nu voi starui asupra acestora, pentru ca tocmai am aruncat o privire asupra titlului. Spune ceva despre Chicane…si altii doi de care nici nu am auzit. Buun. Sa “purcedem”.

   Concertul era programat la ora 21:00. Ne-am zis ca ar fi mai bine sa intarziem putin, vreo 2 ore, incat sa prindem doar putin din “warm-up”-ul mai-micilor, pentru ca mai apoi sa avem parte de performanta mai-marilor. Afara era racoare. Nu mai ramasese nici o urma din vantul care adia caldut si moale aducand mirosul primaverii, trezind amintiri si sete de libertatea de odinioara. Am luat un taxi. Era o biata Octavia traumata de drumurile bucurestene, prea noua pentru a fi aruncata, dar prea veche pentru a fi in proprietatea cuiva. Era exact ceea ce trebuia sa fie-un taxi. In general, taxi-urile sunt acele masini ajunse in situatia unui copil care a fost dat “omului negru” pentru ca nu a fost cuminte, sunt acele amalgamuri de metale aranjate in forma de automobil care au rolul de a ne duc pe noi oriunde dorim, pe orice drum dorim (“ca doar nu e masina mea, de ce sa nu incerc!”) si cu orice viteza dorim (in limita posibilitatilor tehnice, desigur).

   Odata ajunsi la Polivalenta, am fost cuprinsi imediat de atmosfera de club pentru studenti, improvizat dintr-o sala de sporturi, dar amenajata destul de bine, zic eu, exact cat era nevoie sa cosmetizeze putin decorul inexistent de pe peretii goi si gri. Primii care ne-au intalnit la intrare, foarte amabili, au fost gardienii, vesnicii suparati si ingrijorati (ca doar asa le e munca) care au schitat un gest apatic in timp ce le-am intins biletul. Mi l-au rupt. Mi-au rupt cadoul! La naiba. Asta e. Mergem mai departe, sa nu uitam pentru ce am venit. In dreapta mea cativa tineri erau latiti pe niste fotolii fara picioare, fara manere, ci doar cu nisip inauntru si piele pe dinafara. Am aflat cam dupa 6 ore ca sunt tocmai bune de intins pe ele, luandu-ti forma corpului si creandu-ti o senzatie a la plaja). Dupa aceste minunatii calarite de grupurile de teenageri foarte colorati, se aflau frigiderele de bere H*ineken, votka Smirn*ff  si tigarile K*nt de sub tejghea (observati ca nu fac reclama….). Ma intreb cat a costat toata afacerea asta pe care cineva trebuia sa si-o recupereze, intrucat pretul unei beri de o,33 era de 10 ron (50 mdl), iar 0,275 din cealalta chestie costa la fel. Nu m-am abtinut de la bere, trebuie sa recunosc, dar nici nu prea aveam de ce. Din cateva guri nu ai cum sa te imbeti, nici sa vrei. Chiar la intrare se afla un fel de baiat pe un podium care se agita de zor, amintindu-mi de dansurile ritualice urmarite cu atata interes cand eram mic pe Discovery-postul-minune. Purta o masca a la Casanova (probabil ii era rusine de parintii care ii voi taia din banii care ii primeste, daca il vad…). Inauntru era intuneric, scena-putin iluminata intr- nuanta roz, iar de jur-imprejur o multime de led-uri ca niste lucurici. Lumea era inca “rece”. Se uita in jur, isi cautau locul. Aveai de ales intre platoul de langa scena si laturile ridicate pe care se gaseau scaunele (inca libere). Sala forma un amfiteatru ce s-a dovedit a fi foarte eficient in a pastra sunetul in interior. Am urcat sus, chiar pe ultimul rand, vis-a-vis de scena, pentru a-l vedea pe marele Chicane & co. Dupa doar o ora in care lumea si-a mai venit in fire, si-a amintit ca se afla la un concert de muzica trance, si nu la un spectacol (cu toate ca nici asta nu suna chiar rau atunci, daca tot ne aflam intr-un “altar al culturii” – Polivalenta). Aterizeaza si Chicane. Tipete, aplauze, suieraturi. Beautiful. Sa vedem ce poate nenea asta…

   Da. Poate! Poate sa faca o sala de cateva mii de oameni sa ii strige numele, sa danseze pe muzica lui uitand de sine.

   Dupa 5 ore ma simteam inca plin de energie. Chiar daca trupul nu mai vroia, ceva il tinea in picioare, in aer, in trance!..