Teoria păturii superpuse – o explicaţie a stării de lucruri din spaţiul românesc

  

Apărută ca răspuns la situaţia dificilă în care se afla statul român din acea perioadă, teoria păturii superpuse enunţată de Mihai Eminescu, ar fi trebuit să aibă rolul unui semnal, de a atrage atenţia atât factorilor de decizie din acea perioadă, cât şi întregului popor român, asupra pericolului iminent şi deja manifest care îl constituia elementul străin stabilit în ţară şi care a acaparat, nu fără contribuţia elementului autohton, puterea. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în anii următori şi continuă până astăzi, ne-a demonstrat că cei care au ignorat semnalul marelui poet român au fost mai mulţi şi mai puternici decât cei cu adevărat interesaţi de bunul mers al lucrurilor din spaţiul românesc. Are loc privatizarea unor proprietăţi importante ale statului, lichidarea treptată a elementului naţional, exploatarea ţăranului în folosul străinilor şi multe asemenea acţiuni pentru care nu răspunde, în ultimă instanţă, nimeni (a se vedea afacerea Stroussberg¹, cazul Romtelecom², Rompetrol, Petrom, etc.).

Problema exploatării abuzive a resurselor României era încă pe atunci o problemă acută şi greu de rezolvat, după cum s-a văzut ulterior. Cei aflaţi la putere, printre care mulţi dintre ei – străini, nu cunoşteau adevăratele probleme ale societăţii româneşti, dar nici nu îi prea interesa, dat fiind că aceştia aparţineau unei alte naţiuni, gândeau în alt mod şi aveau alte interese (opuse celor ale naţiunii guvernate de aceştia). Singurele lor interese, după cum arată şi Eminescu, constau în a se îmbogăţi rapid, fără a depune eforturi temeinice, iar apoi să facă uz de resursele însuşite fără a ţine cont de interesul populaţiei.Acestea au fost unele dintre condiţiile care au determinat necesitatea enunţării unei teorii explicative, dar şi îndrumătoare, referitoare la comportamentele elitelor din acea perioadă. Este necesar să definim conceptul de ”elită”, înţeles în anumite accepţii drept ”Ceea ce este apreciat într-o activitate ca fiind mai bun, obiecte sau indivizi ale căror performanţe sînt considerate ca fiind superioare mediei clasei sau grupului din care fac parte”³. O altă definiţie edificatoare este cea din Dicţionarul de Sociologie Blackwell: ”O elită este orice grup sau categorie socială de oameni dintr-un sistem social, care ocupă o poziţie privilegiată sau dominantă. Astfel de exemple sunt clasa de sus, vârfurile ierarhiilor militare, profesorii titulari din unele universităţi, directorii generali ai corporaţiilor, liderii de religii organizate, înalţii demnitari de partid din oligarhia politică sau experţii tehnici din sistemele sociale ce depind de cunoştinţe specializate”⁴. După cum observăm, este esenţial ca elitele care deţin puterea să fi ajuns în acea poziţie în virtutea unor cunoştinţe specializate, a unor ”competenţe”. Or de multe ori, în societăţile slab dezvoltate se întâmplă exact invers. Trăsăturile pozitive devin negative şi invers. Oamenii amorali şi fără principii sunt promovaţi pe scara ierarhică în detrimentul celor cinstiţi, muncitori şi inteligenţi. Tocmai primul tip de persoane este cel mai potrivit pentru accederea la funcţiile cele mai înalte, întrucât sunt mult mai uşor de condus şi, în ultimă instanţă, de corupt. Pentru cei care i-au promovat în funcţiile respective, coruptibilitatea şi incompetenţa indivizilor sunt preferabile, întrucât greşelile făcute la început ar putea fi folosite mai târziu împotriva lor în caz de nesupunere. Astfel, se creează un cerc vicios: în sistem pătrund elemente noi fără calităţi extraordinare (în opoziţie cu noţiunea de ”om mare” a lui Traian Brăileanu), incapabile să schimbe sistemul, fiind nevoite să se adapteze ele însele sistemului. Cu siguranţă, urmările vor fi cel puţin la fel de grave dacă aceste elemnte sunt deja compatibile cu sistemul degradat. Căci văzându-se într-o postură care le dă acces la resursele statului, este aproape exclus ca acestea să nu cedeze tentaţiei de a le utiliza în folos propriu. Anume la acest uz de resurse publice în folos personal se referă termenul de ”corupţie”. Acest fenomen ar putea fi evitat într-o societate în care elitele sunt conştiente de faptul că, acţionând în beneficiul maselor acestea ar acţiona, indirect şi pe termen lung, în folosul lor personal. Însă, datorită mai multor factori precum avariţia, înstrăinarea de problemele reale ale societăţii, dezinteresul faţă de populaţie (ceea ce este foarte probabil în condiţiile în care cei care conduc şi cei care sunt conduşi nu fac parte din aceeaşi naţiune) şi nu în ultimul rând din cauza remunerării slabe din partea statului, cei care deţin puterea se simt îndreptăţiţi să prade statul şi poporul prin acapararea accesului la resursele naturale şi vânzarea bunurilor statului la preţuri simbolice (fiind mituiţi de către beneficiari). Având în vedere aceste aspecte, se poate concluziona că aceste tipuri de elite speculează lipsa de carte, informaţie, atitudine şi cultură a maselor, stare întreţinută tot de către ele, prin diferite mijloace. Problematica acută a corupţiei din societatea românească a fost abordată şi de către ”cel mai prestigios sociolog român al teoriei elitelor”, după cum îl numeşte Dan Dungaciu pe Traian Brăileanu, care în 1928 a dedicat un întreg capitol tematicii, performanţă unică în sociologia românească interbelică⁵. Apoi, în 1940, Brăileanu revine asupra chestiunii în lucrarea sa Sociologia şi arta guvernării: ”Dar trebuinţele de lux ale clasei politice, îngroşate neîntrerupt prin oameni noi, prin demagogi şi agenţi electorali, întrec cu mult posibilităţile bugetare. Oricât s-ar strânge şurubul fiscal, veniturile confortabile, automobile, mătăsuri şi parfumuri pentru doamne, zestre de milioane pentru fete, plimbări în străinătate etc. Trebuie căutate deci alte izvoare de câştig, pe lângă împărţirea bugetului, din care cel puţin o parte ar trebui să servească întreţinerii armatei, a birocraţiei, a funcţionarilor de tot felul. E drept că prin cumularea de funcţii, prin diferite retribuţii extraordinare şi urgente, prin crearea unor case autonome etc. se pot linişti cele mai imperioase nevoi ale noilor ”boieri-democraţi” (…). Mai rodnice s-au dovedit alte întreprinderi şi organizaţii de exploatare indirectă a mulţimii. În primul rând băncile, apoi societăţile pe acţiunii de tot felul. Tot astfel, orice ”reformă socială”, cum a fost împroprietărirea, orice administrare a bunurilor publice (păduri, moşii, etc.) sporesc cu o mare cotă veniturile clasei politice”⁶. În continuare se relevă unele dintre urmările acestui tip de manifestări: ”(…) instituţiile publice se dezorganizează din lipsă de bani şi prin fraude continue (directe şi deghizate), armata nu poate fi înzestrată, funcţionarii nu primesc lefurile şi caută şi ei venituri necinstite etc. Pe de altă parte, demagogii săraci sau nu destul de bogaţi exploatează starea de nemulţumire şi mizerie generală, aţâţând mulţimea la revoltă pentru a acapara puterea care le deschide uşile spre buget”⁷. Ultima afirmaţie reconfirmă teoria lui Pareto referitoare la circulaţia elitelor în societate şi anume fenomenul de selecţie socială negativă (lansat de Mihai Eminescu). Este uimitor cum reuşeşte Traian Brăileanu, încă din 1940, să surprindă caracterul unei pături superpuse şi urmările unui comportament total inadecvat al aşa-ziselor ”elite” din spaţiul românesc. Este de asemenea surprinzător şi trist, în egală măsură, faptul că societatea românească suferă până în prezent de această maladie a corupţiei şi ”parazitismului”, după cum s-a exprimat foarte potrivit Mihai Eminescu.O trăsătură a păturii superpuse este că aceasta consumă mult mai mult decât produce, astfel aducând daune în loc de beneficii celor pe care ar trebui să îi servească. Acest fapt este relevat prin teoria compensaţiei, conform căreia elitele trebuie să compenseze munca fizică a ţăranilor printr-o muncă intelectuală cel puţin egală: ”Compensaţia nu se dă de către o clasă sau un om decât prin muncă muşchiulară sau intelectuală. Munca muşchiulară constă în producerea de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea producerii acestora”⁸. Iată cât de simplu formulează Eminescu un enunţ care, dacă ar fi fost aplicat, ar fi schimbat radical modul în care se raportează elitele la societate, iar de aici toate beneficiile. Însă, raportul dintre proporţia muncii şi ”structura trebuinţelor” nu are cum să fie egal deoarece aceasta din urmă nu a rezultat în urma unei dezvoltări fireşti a economiei şi a societăţii, ci a fost impusă, sau suprapusă, de unde şi unul din sensurile termenului de “pătură superpusă”. În opera lui Eminescu se face des referire la rezultatul minim al muncii ţăranilor. Acest lucru, însă, nu se produce din cauza lor, ci din cauza dezechilibrului dintre trebuinţele şi munca depusă de către pătura superpusă care, după cum am menţionat deja, ar trebui să aibă rolul de a facilita munca ”muşchiulară” a ţăranilor printr-un efort intelectual. Dar cum să se întâmple acest lucru dacă respectivii reprezentanţi nu au nici dorinţa şi nici posibilitatea să o facă? ”Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată / la noi / prin nici un fel de organizaţie (…), oameni inculţi, incapabili de a munci, de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepţiune şi amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici şi dau iama bugetului. Fără ştiinţă, fără merit, fără muncă, mii şi mii de indivizi de provenienţă străină se superpun poporului românesc, toţi având dreptul constituţional de-a trăi din buget, toţi având numai exerciţiul acestui drept (…)”⁹. Iată cum, printr-o singură expresie cu un conţinut maxim, Eminescu caracterizează pătura superpusă, făcând referire la selecţia socială negativă prin care ajunge aceasta la putere. În întreaga argumentaţe, un rol extrem de important îl are ”prisosul” (plusvaloarea) care este însuşit în întregime de către stat, adică de pătura superpusă, într-un final, iar ţăranul nu primeşte nici un beneficiu din munca lui.Această susţinere permanentă a păturii superpuse înseamnă un efort susţinut al ţăranilor exprimat prin muncă fără compensaţie. ”De aici decurge că pătura superpusă antrenează consecinţe stricăcioase asupra proporţiilor cosmice ale existenţei unui popor, pune în primejdie chiar fondul de conservare biologică a poporului”¹⁰. Din acest fapt rezultă că această pătură nu generează, în nici un caz, maximizarea inteligenţei populaţiei, dat fiind că reprezentanţii celei dintâi nu sunt mai culţi decât ţăranii. Conform teoriei maximizării inteligenţei, o elită, în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să furnizeze oameni excepţionali care la rândul lor să contribuie la creşterea inteligenţei medii a unui popor, lucru care, după Eminescu, este imposibil dacă ţinem cont de resursele intelectuale ale elitelor din fruntea statului român din acea perioadă.O altă teorie de bază, căci se referă la elementul naţional, atât de important în sociologia eminesciană, o constituie teoria ”formaţiunilor superpuse” a lui Edmond Demolins, sociolog francez reprezentativ din celebra şcoală sociologică a lui Frederic Le Play (1806-1882). Pentru explicarea acestei teorii s-a recurs la un exemplu ce ţine de una dintre societăţile caucaziene şi anume cazul başkir. În această societate, forma de organizare cea mai importantă este familia, pe care se bazează majoritatea vieţii membrilor comunităţii respective. Pe măsură ce numărul acestor familii creşte, apar din ce în ce mai multe chestiuni de reglat în interiorul acelei comunităţi. Astfel, apare necesitatea unei autorităţi superioare reglatoare. În primă instanţă aceasta poate fi puterea publică reprezentativă din sat, următoarea – o autoritate superioară acesteia, de exemplu şeful delegaţilor din câteva sate, astfel ajungându-se la un funcţionar superior care nu mai ţine strict de comunitatea başkiră respectivă, ci de un alt stat cu organizarea sa imperială, în cazul dat – Rusia. În acest mod, societatea başkirilor pierde orice şansă de a se dezvolta organic, firesc şi prin propriile eforturi. Din contră, aceasta ”importă” formele unei alte societăţi care este structurată în alt mod, are alte probleme, dispune de alte resurse materiale şi spirituale, etc. Se creează un sistem dualist, în care societatea reală şi statul trăiesc în lumi total diferite. Prima are posibilitatea de a distribui oamenii în structurile administrative inferioare, iar cea de a doua (având funcţionari imperiali recompensaţi) de care depinde în ultimă instanţă cel mai mult soarta poporului, acaparează structurile superioare care gestionează resursele şi în faţa cărora răspunde populaţia autohtonă – başkirii. ”Cele două societăţi sunt separate şi etnic şi politic. Ordinea este deci xenocrată, adică puterea este a străinilor (etnic şi geografic)”¹¹. Imperiul rus, la rândul său, importă tipuri sociale şi valori occidentale, suprapunându-le peste cele autohtone, diferite de cele dintâi. În acest sens ni se aduce drept exemplu inginerul rus care este în acelaşi timp civil şi militar: ”Ca tip de inginer, el este esenţialmente un tip occidental, nu este de formaţie slavă: el a fost importat în Rusia cu toate celelalte influenţe ale Occidentului care au împins Rusia în afara căilor sale naturale. Triumful său este deci din nou triumful Occidentului”¹². Din câte se vede, problema suprapunerii nu este o problemă strict a societăţii româneşti, ci a întregului spaţiu intrat sub dominaţia, sau cel puţin sub influenţa Imperiului Rus. Dacă Mihai Eminescu se referea la grecii care au fost puşi la conducerea României, ca reprezentanţi ai unui nou regim fanariot, atunci în Basarabia s-a simţit din plin influenţa aceloraşi ruşi, la fel ca în cazul başkirilor, care s-a manifestat în absolut toate sferele vieţii populației din această provincie românească. Acest lucru se întâmpla în anul 1812, pe timpul domniei lui Alexandru I¹³, când a început, în cadrul politicii expansioniste a Imperiului Rus, procesul de înlocuire a memoriei colective a băştinaşilor prin elemente străine de naţiunea română şi de problemele reale cu care se confrunta societatea românească din acea vreme. În acest caz a avut loc o suprapunere forţată a două civilizaţii complet diferite. A urmat degradarea societăţii (alunecarea spre ”semibarbarie”) din toate punctele de vedere, fapt cauzat de instaurarea unui regim interesat în exploatarea şi utilizarea resurselor poporului în folos propriu.Sub acţiunea păturii superpuse se produce pauperizarea societăţilor, sărăcirea lor atât în ceea ce priveşte fondul material cât şi cel cultural. Cauza însă, consideră Eminescu, nu rezidă în modul de a munci al ţăranilor, ci în exploatarea acestora de către pătura superpusă. Exploatarea, însă, nu are acelaşi sens ca la socialişti, căci nu se are în vedere în mod obligatoriu o revoluţie, ci transformarea ”clasei dirigente” într-o elită organică, creatoare şi capabilă să canalizeze energiile poporului spre maximizarea rezultatelor muncii. De asemenea, aceasta ar trebui să îşi compenseze cheltuielile prin muncă intelectuală. O altă posibilitate ar fi schimbarea clasei conducătoare cu o alta, mai capabilă, însă păstrând suprastructura, ceea ce exclude producerea unei revoluţii. În acest sens, Eminescu avea în vedere partidul conservator, ca alternativă la cel ”roşu”, al liberalilor. S-ar părea că teoria eminesciană are tangenţe cu socialismul marxist, având în vedere militantismul autorului pentru păturile de jos şi susţinerea ideii că elitele trebuie să se constituie din reprezentanţii celor care cunosc cel mai bine problemele reale ale întregii societăţi, fără a fi constituite în supra-grupuri care îşi apără doar interesele proprii şi ale oligarhiei din anturajul lor. În realitate însă, cele două teorii sunt profund diferite, fapt confirmat, printre altele, de polemicile purtate cu unii dintre ”marxiştii” români, fraţii Nădejde (apud Bădescu). În cadrul acestor polemici, Eminescu susţinea ideea că nu capitalul în sine constituie cauza mizeriei, ci modul în care se raportează tipul organizaţiilor, legile ei şi dezvoltarea economică a unei ţări. El aduce ca exemple statele occidentale în care capitalismul, sau mai cu seamă acest raport, a generat bunăstare.  În lungul proces de elaborare a teoriei păturii superpuse Mihai Eminescu a utilizat numeroase izvoare istorice şi economice, atât din ţară cât şi de peste hotare, astfel încât afirmaţiile sale aveau un suport ştiinţific bine întemeiat. Sociologul şi-a extras argumentele din teoria etnocraţiei (dominaţiei etnice), sociologia imperiilor şi imperialismului¹⁴, operele economiştilor Smith, Ricardo, de Sismondi, Verri, Besulieu, Quincy, Galiani, Mill şi alţi autori importanţi. De asemenea, Eminescu face apel la teoria fiziognomică a lui Lavater (pentru descrierea politicienilor din România) şi la teoria ”selecţiei naturale” a lui Darwin. Această din urmă teorie pare să nu se refere la societatea românească, dat fiind situaţia în care s-a ajuns anume datorită faptului că selecţia nu s-a produs pe baza meritelor şi a competenţelor, ci pe criterii contrare. Izvoarele din domeniul economiei i-au folosit lui Eminescu pentru corelarea teoriei sale cu cea a balanţei comerciale, referindu-se la raportul dintre muncă şi consum. Pentru el, este evident că dacă un individ consumă mai mult decât produce prin munca sa, acesta va ajunge în scurt timp la sleire. În acest caz, este necesar să ne dăm seama de urmările profund dăunătoare generate de un astfel de comportament din partea unei întrege clase dominante, care consumă în proporţii greu de suportat de către populaţie.   Dintre toate teoriile înrudite cu teoria păturii superpuse, cea mai apropiată de aceasta ca idee, dar şi ca importanţă, este ”teoria elitelor” a lui Vilfredo Pareto, cel mai autorizat teoretician al acestui concept. În lucrarea sa fundamentală, Traite de Sociologie, vol. II, economistul şi sociologul italian a definit ”elita”, după M. Kolabinska (La circulation des elites en France), ca fiind acei oameni care posedă calităţi de inteligenţă, de caracter, de capacitate de orice gen, de direcţie, de nivel remarcabil. Exclud, în acelaşi timp, integral, orice apreciere asupra meritelor şi utilităţilor acestor clase / de oameni /”¹⁵. Această ultimă propoziţie pare să completeze teoria eminesciană şi situaţia din România. Nu este, deci, obligatoriu ca aceste elite să se situeze în fruntea statului, să fie recunoscute sau să acţioneze ca atare. Revenind la teoria paretiană, trebuie menţionat că un punct de pornire al teoriei sale îl constituie eterogenitatea societăţilor, de unde diferenţierea indivizilor şi ulterior divizarea acestora în ”mase” şi ”elite”. Pareto se referă la ”elită” ca la ceva care nu poate fi structurat: ”Să formăm deci o clasă dintre acei care au indicii cei mai ridicaţi în ramura în care-şi desfăşoară activitatea şi să dăm acestei clase numele de ”elită”¹⁶, categorie care se împarte în ”elită guvernamentală” şi ”elită non-guvernamentală”. În acest mod, elita se separă de restul populaţiei, numită la Pareto ”masă” sau ”pătură străină elitei” (condusă). Conceptul care ne ajută să diferenţiem mai uşor concepţia italianului de cea a lui Eminescu este cel de ”etichetă”. Eticheta desemnează competenţele unui individ care deţine o anumită funcţie. Prin intermediul acestui nou concept introdus de italian, diferenţa dintre ideile celor doi sociologi devine mult mai evidentă. Şi anume: la Pareto, cazurile în care calitatea persoanei nu coincide cu eticheta sunt extrem de rare, pe când la Eminescu acest fenomen este o regulă. Pareto spune că numărul acelor excepţii (în cazul teoriei sale) este mult mai redus în cazul avocaţilor, medicilor, inginerilor, adică a celor care s-au îmbogăţit prin abilitatea proprie, precum şi în cazul artiştilor¹⁷. Remarcăm că în acest şir nu au intrat politicienii, criticaţi dur de către poetul român. Mai mult chiar, sociologul italian e de părere că în prezent nu există etichete ereditare în elita guvernamentală, ceea ce înseamnă că unii deţinătorii ai puterii au acces în funcţii datorită competenţelor sau datorită faptului că s-au îmbogăţit prin anumite metode. Conform definiţiei selecţiei sociale negative sugerată de Ilie Bădescu, procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de ”selecţie socială negativă”¹⁸. Elitele se împart, la Pareto, în funcţie de reziduurile pe care le deţin. El îşi întemeiază această idee pe eterogenitatea oamenilor, în general, aceştia având caracteristici psihologice, intelectuale şi de caracter diferite. De aici şi categorisirea lor în elite ”lei” şi elite ”vulpi”. Pentru Pareto, circulaţia elitelor trebuie să aibă loc într-un mod firesc, iar indivizii care deţin puterea să îşi menţină funcţia doar în cazul în care o merită. Totuşi, procesele istorice au arătat că de multe ori, schimbarea se poate produce doar prin revoluţiile în cadrul cărora se selecţionează aceleaşi categorii de persoane. Acest fapt este expus foarte clar şi în lucrarea lui Dan Dungaciu, Teoria Elitelor (p.260): ”Fie A elita la putere, B cea care caută să o îndepărteze pentru a-i lua locul, C restul populaţiei, ceea ce rămâne, adică, atunci când separăm elita. A şi B fiind ”şefii”, e sigur că se vor baza pe C pentru a-şi procura partizanii, ”instrumente” de luptă. Singura C rămâne fără importanţă, neputincioasă, o armată fără şef, al cărei rol este să fie ghidonată fie de A fie de B. Cel mai adesea, B este cea care ia iniţiativa şi se aşează în fruntea lui C, căci A este amorţită într-o falsă securitate şi în dispreţ faţă de C. Neavând puterea, discursurile şi programul lui B sunt mai lesne de livrat lui C, deşi, uneori, A încearcă să contracareze pe B prin tentative de compromisuri cu C. Dacă B ia, treptat, locul lui A, printr-o infiltrare lentă, dacă circulaţia socială nu este întreruptă, revoluţia este evitată şi urmează, de obicei, etape de prosperitate. Este, însă, limpede că, în general, A încearcă să se opună ”infiltraţiilor”, dar opoziţia lor nu devine de cele mai multe ori decât o ”îmbufneală fără consecinţe”¹⁹. Referindu-ne la acest fragment, dar şi la tipologia elitelor, conform lui Pareto, putem spune că în condiţiile în care cei care îşi exercită puterea sunt ameninţaţi de mişcări sociale violente, ei sunt nevoiţi să adopte comportamente de vulpi şi nu de lei, pentru că cei care guvernează cu ajutorul gândirii şirete, asemeni unei vulpi, fără a face uz de forţă, sunt mult mai greu de înlăturat de la conducere. Acest lucru se datorează şi faptului că liderii maselor sunt, deseori, acelaşi tip de persoane ca şi cei împotriva cărora luptă, astfel apărând premisele atragerii lor în aparatul decizional. Se mizează, în primul rând, pe viciile acestora, dar şi pe calităţile de lider, de persoană care poate motiva şi conduce mulţimile. De asemenea, cele două noţiuni menţionate se referă la tipurile de elite care luptă pentru putere, leii deosebindu-se de vulpi prin faptul că primii sunt indivizi bogaţi în reziduuri de clasa a ll-a, impunându-se prin autoritatea morală rezultată din înclinaţia lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând a forţei) pentru instaurarea ordinii în societate şi eliminarea corupţiei, anarhiei, speculei, fraudei, „combinaţiilor” în general, prin care ajung de obicei la putere elitele vulpi.Atât Gaetano Mosca, R. Michels cât şi Vilfredo Pareto sunt adepţii teoriei conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituţiilor, resurselor şi ideologiilor utilizate, să-şi impună voinţa maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă şi lipsită de reacţie (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacităţii de a acţiona coerent şi în comun, dar şi lipsei a ceea ce Pareto numeşte ”acţiune politică”. Este elocvent, în acest context, citatul cu referire la statul demagogic, din lucrarea lui Mihai Eminescu: ””Despotismul se întemeiază pe lipsa de gândire a maselor, demagogia pe ideile greşite pe cari panglicarii politici le inspiră acestora, făcându-le să crează că aceste idei constituie voinţa lor”. Despotismul şi demagogia abat popoarele de pe drumul evoluţiei lor organice, din mersul lor natural, generalizând ”lenea intelectuală şi dezinteresarea pentru viaţa publică”. … ”În statul despotic şi-n cel demagogic puterea dispreţuieşte poporul şi poporul dispreţuieşte puterea. … Despotismul şi demagogia sunt două vlăstare ale unui şi acelaşi principiu, a egalizării condiţiilor sociale.””²⁰.        Încă din momentul lansării conceptului de ”pătură superpusă” prin intermediul articolelor sale din ziarul ”Timpul” în 1881, Eminescu a fost catalogat drept naţionalist şovin din cauza faptului că materialele publicate de el exprimau o atitudine foarte clară împotriva celor aflaţi la putere (care erau în mare parte venetici), adică a celor care dispuneau de resursele financiare şi puterea politică necesare înlăturării publicistului de la cârma ziarului, ceea ce s-a şi întâmplat ulterior. Mă refer la internarea cel puţin misterioasă a poetului în Insitutul de psihiatrie ”Caritatea” a doctorului Al. Şuţu, unde a fost asasinat în anul 1889, în condiţii ne-elucidate încă. Referitor la acuzaţiile aduse poetului, sunt edificatoare cuvintele prof. Ilie Bădescu: ”Elementele declasate nu vin exclusiv din alte popoare, ci şi prin recrutare endogenă, încât sensul analizei lui Eminescu nu este unul etnologic, ci sociologico-istoric şi politic. M. Eminescu are grijă să atragă atenţia că pătura superpusă este, în ceea ce priveşte elementele sale străine, venite din exterior, o consecinţă a destrămării imperiilor, iar în privinţa elementelor care provin dinlăuntrul societăţii, ea este o consecinţă a luptei pentru putere. Elementele străine vin gata pregătite, în ceea ce priveşte compoziţia psihologică, să cucerească puterea, adică sa poarte, cu o rară măiestrie, lupta de cucerire politică a unui popor. Intrigile, înşelăciunea, felonia, trădarea, hoţia, minciuna etc. sunt armele lor.”²¹ O completare firească pentru acest fragment este următoare definiţie-sinteză a conceptului, dată de profesor: ”Conceptul de pătură superpusă este un concept fără determinare etnică, devenind o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin aceleaşi fapte ale căror consecinţe contribuie la degradarea biologică a unui popor, la declinul economic al acelui popor şi la dezintegrarea lui cultural-spirituală.”²² Această definiţie vine să clarifice fondul teoriei, dezminţind acuzaţiile făcute inclusiv de către cei la care se referea aceasta.Teoria păturii superpuse enunţată de Mihai Eminescu este una dintre cele mai importante din sociologia românească şi nu numai, prin intermediul căreia s-a încercat explicarea, dar şi enunţarea unor soluţii referitoare la fenomenele negative care au loc în spaţiul românesc, deja de peste două secole, cu mici întreruperi. După cum am arătat şi pe parcursul lucrării, poetul și sociologul român a ţinut cont de cele mai importante teorii conexe chestiunii abordate, dar şi de condiţiile istorice, mereu apăsătoare pentru întregul spaţiu românesc.       

¹ Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 151    ² Baltasiu, Radu, Sociologie economică şi teoria elitelor, Bucureşti: Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Seria Sociologie Economică, 2003, p. 88    ³ http://www.dictsociologie.netfirms.com/E/Termeni/elita.htm    ⁴ Johnson, Allan G., Dicţionarul de Sociologie Blackwell, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007, p. 137    ⁵ Brăileanu, Traian, Politica, capitolul XVI, ”Corupţia”, p. 159-179, apud Dungaciu, Dan, Teoria elitelor, p. 281    ⁶ Brăileanu, Traian, Sociologia şi arta guvernării, p. 97, apud Dungaciu, Dan, Teoria elitelor, p. 281    ⁷ Ibid.    ⁸ Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 121    ⁹ cf. M. Eminescu, Opere, vol. IV, ediţie îngrijită de I.Creţu, Ed. Cultura Românească, Bucureşti, 1938-1939, p. 256, apud Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 110-111    ¹⁰ Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 126    ¹¹ Demolins, apud Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 129-130    ¹² Ibid., p. 132    ¹³ Revista Historia, An VI, nr. 60, decembrie 2006, p. 41    ¹⁴ Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 104    ¹⁵ Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 419    ¹⁶ Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 136    ¹⁷ Ibid., p. 138    ¹⁸ Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 424    ¹⁹ Pareto, Vilfredo, Les Systemes socialistes, publies par Giovanni Busino, Librairie Droz, Geneve, 1978, p.35, apud Dungaciu, Dan, Teoria elitelor, p.260     ²⁰ Eminescu, Mihai, apud Bădescu, Ilie, 1994, pp. 271-274, apud Baltasiu, Radu, Sociologie economică şi teoria elitelor, Bucureşti: Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Seria Sociologie Economică, 2003, p. 132    ²¹ Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 104    ²² Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994, p. 107  

Bibliografie

• Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994.
• Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994
• Baltasiu, Radu, Sociologie economică şi teoria elitelor, Bucureşti: Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Seria Sociologie Economică, 2003
• Dungaciu, Dan, Teoria elitelor
• Johnson, Allan G., Dicţionarul de Sociologie Blackwell, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007
• Revista Historia, An VI, nr. 60, decembrie 2006
• http://www.dictsociologie.netfirms.com/E/Termeni/elita.htm